Dezvoltarea regională: un efemer de entuziasm politic

Pornind de la modul în care cetăţenii „supravieţuiesc” în comunităţile lor, calitatea deciziilor luate la nivel local şi gradul de racordare a acestor decizii la necesităţile şi aspiraţiile populaţiei, avansând cu sentimentul apartenenţei la acea comunitate, toate într-o măsură mai mare, sau mai mică, sunt afectate şi deseori determinate de organizarea următoarelor relaţii guvernul central - regiunile - autorităţile locale.

Ca urmare, aceste relaţii se reflectă asupra raporturilor politice între cetăţeni. În elaborarea unei analize mai profunde realizăm că, de fapt, ele şi afectează eficienţa eforturilor socio-economice de dezvoltare. Interpretarea greşită a obiectivelor şi resurselor, atitudinea specifică a aleşilor locali sunt confirmate prin faptul că deciziile Guvernului sunt denaturate sau, mai grav, nu sunt implementate sub nici o formă la nivel regional. Drept repere pentru această concluzie pot servi tendinţele actuale identificate în procesul de dezvoltare regională. Un bun exemplu în acest sens poate servi gradul de percepere a conceptului de dezvoltare regională de către aleşii locali şi, din păcate, şirul exemplificărilor nu se limitează aici. Anume ele confirmă transformarea semnificativă a strategiilor politice utilizate de către aleşii locali. Actualmente acestea se caracterizează prin următoarele trăsături specifice:

• micşorarea componentei politice în strategiile aleşilor locali, formalitatea artificială în activitatea publică oficială şi prevalarea înţelegerilor neformale;
• aplicarea paternalismului ascuns în relaţiile cu instituţiile guvernamentale;
• predominarea obiectivelor de scurtă durată în comportamentul politic al aleşilor locali;
• motivarea pragmatică a aleşilor locali, abundenţa strategiilor adaptive în comportamentul politic al acestora.

Odată ce au primit anumite favoruri de la instituţiile guvernamentale, aleşii locali îmbracă o subordonare totală faţă de centru şi culmea e că se manifestă din propria iniţiativă. În condiţiile insuficienţei resurselor financiare, această strategie reprezintă acel as din mânecă, deoarece stabilitatea socială în regiuni, de regulă, poate fi obţinută doar prin atragerea resurselor financiare suplimentare, lipsă cărora o simte fiecare unitate administrativă a ţării. Pe acest fundal, pentru aleşii locali este primordial şi/sau oportun  de a obţine astfel, indiferent de tenta metodei, susţinerea bugetului local din resursele Guvernului şi, ca urmare,  asigurarea succesul politic în regiune sau comunitate. Totuşi, indiferent de motivaţia utilizării unor astfel de strategii şi acceptării acestora de către Guvernare, certitudinea ţine de un singur lucru - la baza acestui comportament, oricât de banal nu ar suna, se află aceeaşi dorinţă de menţinere cu orice preţ la putere, pentru a avea acces la resursele existente. Este perceput a fi mult mai avantajos sau poate doar convenabil să fii subordonat, decât să mergi pe o cale proprie şi, uneori, să faci greşeli, încercând soluţionarea problemelor strategice şi nu doar pe cele tactice. Drept rezultat, potenţialul creşterii socio-economice, stabilit în organizarea raţională a unei ţări, este consumat pe zi ce trece.

Pe de altă parte, este important de precizat faptul că nu toţi aleşii locali cad sub incidenţa afirmaţiei precedente, fiind şi excepţii in acest sens. Numărul lor este unul mic, însă aceste persoane sunt capabile să iasă din limita strategiilor de adaptare şi modelului de negocieri vis-a-vis de relaţiile dintre centru şi regiuni. Anume aceste persoane pot fi apreciate drept elită regională, capabilă la moment să propună soluţii optime de redresare a situaţiei din regiuni. Însă, din cauza realităţii nefavorabile condiţionată de aproprierea de Guvernare, resursele administrative birocratice, intrigile, capitalul financiar, aspecte ce determină anumite şi/sau majoritatea deciziilor politice la toate nivelurile puterii, aptitudinile de a lucra în echipă, conştientizarea necesităţii reformelor şi capacitatea de a implementa aceste reforme, sunt lăsate pe ultimul plan. Din păcate acest sistem de guvernare nu se modică odată cu schimbarea culorii politice, iar elita regională a ţării noastre este sortită eşecului sau, mai grav, dispariţiei.

Acest lucru ne duce cu gândul la faptul că pentru majoritatea aleşilor locali este mai important sau poate doar mai confortabil să cerşească bani de la Guvern, decât să  gândească şi să caute proiecte de modernizare a regiunilor. Motivarea de a risca şi de a căuta noi perspective este una mai slabă decât cea de a supravieţui şi a se menţine la putere. Şi această abordare rămâne a fi un puternic propulsor intern în activitatea aleşilor locali. Anume în astfel de circumstanţe are loc fenomenul obiectivelor de scurtă durată a puterii regionale şi locale. Indiferent de câte planuri şi strategii nu ar exista şi, indiferent de câte proiecte de modernizare nu ar fi elaborate, atât timp cât nu există sentimentul apartenenţei la regiune şi comunitate, minunea nu va avea loc.

Treptat, regiunile ţării se transformă în ”gubernii” care nu trebuie să facă altceva decât să urmeze indicaţiile venite din centru. Iar în aceste condiţii, chiar şi elita regională este în situaţia să se conformeze acestui proces, deoarece regiunile nu au motivaţie şi nici resurse la iniţiativele sociale, economice şi politice proprii. Drept rezultat, Guvernarea obţine controlul asupra regiunilor, iar diversitatea politică regională dispare, altfel spus o victorie tactică a Centrului asupra regiunilor!

Dar luând în calcul viitorul ţării, nu este oare această victorie în realitate un eşec politic?

Pe durata a mai mult de două decenii, Republica Moldova se află într-un continuu proces de schimbări şi reforme, deşi, real şi evident, rezultate vizibile şi plauzibile in acest sens nu s-au obţinut încă. Economia ţării, în pofidă stabilităţii macroeconomice oficiale, se află în declin total. Domeniul veniturilor publice ne indică asupra faptului că există puţine posibilităţi întru creşterea cheltuielilor, în majoritatea cazurilor vorbim de  o absenţă a acestor posibilităţi, îndeosebi în domeniul investiţiilor. Mai mult decât atât, semnale privind direcţionarea de volume importante de resurse financiare străine spre sectorul real al economiei nu există. Deficitul comercial este în creştere şi starea datoriilor externe ale ţării ne atenţionează că exportul este o prioritate primordială. Forţa calitativă de muncă pleacă peste hotare din cauza lipsei oportunităţilor de angajare, cei mai calificaţi specialişti lucrează în favoarea altor ţări. Populaţia ţării îmbătrâneşte rapid, iar satele noastre – sursa culturală şi spirituală a unei naţiuni, sunt expuse pericolului de dispariţie.

În condiţiile acestor (in)“succese” majore realizate până în prezent, statul este obligat să conştientizeze faptul că, fără dezvoltarea propriilor regiuni, asigurarea unei creşteri social-economice a ţării este mai mult decât imposibilă. Privatizarea, ajustarea structurală şi liberalizarea comerţului au determinat statul să devină mai puţin capabil şi dornic să intervină în propria economie. Iar în condiţiile acestor procese de transformare, planificarea economiei naţionale şi regionale a fost eliminată, fiind înlocuită cu politici de intervenţie, promovare şi mobilizare, politici ce nu au dat un efect scontat în dezvoltarea ţării.

Astfel, pentru promovarea unei politici de dezvoltare social-economice de succes este absolut indispensabilă revenirea la planificarea strategică a dezvoltării regiunilor, cu specificarea faptului că această planificare regională nu este o revenire la GOSPLAN-ul sovietic. Referinţa se face doar la elaborarea şi publicarea planurilor de îndeplinire a obligaţiunilor dintotdeauna a statului, inclusiv şi în condiţiile economiei de piaţă. Aceasta va fi un instrument, cu ajutorul cărora, regiunile vor fi în stare să contureze tabloul dezvoltării şi vor determina etapele realizării acestei dezvoltări, reieşind din resursele existente ale regiunilor. Acest instrument trebuie să includă următoarele: alinierea intereselor de grup în cadrul comunităţii; inventarierea resurselor reale existente, a constrângerilor şi factorilor favorabili dezvoltării regiunii; identificarea obiectivelor ce pot fi realizate; elaborarea programelor şi planurilor de acţiuni.

În condiţiile actuale, planificarea strategică regională a dezvoltării economice trebuie  elaborată şi implementată prin efortul comun al aleşilor locali, reprezentanţilor mediului de afaceri şi sectorului asociativ, nefiind doar un instrument administrativ. Ea trebuie să fie mai curând un memorandum de consens al societăţii, conform căruia puterea, întreprinderile şi organizaţiile obşteşti îşi asumă careva responsabilităţi. Iar acest Memorandum trebuie să fie elaborat şi implementat de către toţi actorii regionali ce au influenţă asupra dezvoltării regiunii, luând în consideraţie interesele şi participarea obligatorie a populaţiei.

Astfel planificarea dezvoltării regionale nu trebuie să fie o directivă, modelul căruia se practică la moment, dar un set de cerinţe înaintate de către mediul de afaceri şi de către populaţie aleşilor locali. Ea trebuie să reprezinte o înţelegere a măsurilor ce urmează a fi realizate, având o importanţă strategică pentru regiune. Drept concluzie, ne referim la mecanismul parteneriatului strategic intra-regional, sau, mai exact, mecanismul de identificare a priorităţilor strategice şi asigurarea acţiunilor comune pentru realizarea acestora.  Şi excluderea acestor derivate din calculele politicienilor va fi o greşeală neiertată de către populaţie.

Instrumentul planificării regionale nu este unica soluţie pentru redresarea situaţiei social-economice din ţară. Însă cert este faptul, că suntem obligaţi să pornim de aici şi în acest sens este strict necesar de avut voinţă politică. Altfel, în câţiva ani, ţara nu se va mai ridică din groapa neagra în care se află.

Anatol Bucatcă

Articol publicat in revista Fin-Consultant, nr. 4, aprilie 2011