Interviuri

Andrei este un tânăr din Republica Moldova. Dar la cei 24 de ani pe care îi are, a trecut prin multe experiențe pe care nu vrea să și le mai amintească. Totul a început acum 5 ani când a plecat pentru prima dată în Statele Unite ale Americii. Acolo a gustat din libertatea pe care nu a avut-o aici, dar pe care speră că într-o zi o va simți.

Cum ai ajuns în SUA?

Am fost student și am plecat prin cunoscutul programele „Work and Travel”. Am fost tentat să o fac din prima zi când am ajuns la universitate. Îmi doream nespus de mult să văd cum e viața peste ocean. Așa că, m-am angajat la un post de muncă pentru a aduna banii necesari de călătorie și iată că am ajuns aici.

Care au fost primele tale emoții trăite pe continentul nord-american?

Am rămas plăcut surprins de cele văzute. Oameni simpli și liberi. Liberi în gândire, în acțiuni. Mi-am făcut zeci de prieteni chiar din primele zile. Persoane cu care puteam discuta despre orice.

Ce te-a impresionat cel mai mult în SUA?

Garantarea și respectarea drepturilor. Ceea ce nu prea am simțit în Moldova. Din momentul în care am realizat că sunt bisexual, am avut parte doar de probleme la reîntoarcerea în țară. Au aflat unii prieteni, apoi vecinii de pe scară. Am fost umilit, batjocorit, discriminat și chiar cât pe ce să fiu violat de cei pe care îi credeam prieteni.  Am trecut prin clipe de teroare, dar cu ajutorul persoanelor apropiate am trecut de aceste amintiri. Sigur, am avut nevoie și de sfatul unui psiholog care m-a ghidat ca să-mi regăsesc încrederea în mine și să pot privi cu demnitate când merg pe stradă.

Cum au reacționat părinții când i-ai anunțat?

Nu se așteptau la așa ceva. Să fiu sincer, nici eu nu credeam că voi putea spune vreodată că uite sunt un membru al comunității LGBT. Dar, m-au susținut din start. Au zis că e alegerea mea și dacă mă simt bine așa, atunci vor fi și ei fericiți pentru mine. Nu au încercat să găsească motive sau alte pretexte pentru a mă convinge că nu e bine sau să mă sperie cu „gura lumii”. Suntem într-un alt secol deja.

De ce ai părăsit Republica Moldova?

Am plecat, pentru că atunci credeam că unica mea soluție. Nu știam unde să apelez. Era un subiect mai Tabu. Nu știam de existența ONG-urilor ce îmi pot apăra drepturile. Dar sincer, vorbind nici nu am căutat. Îmi era rușine. Acum, aș reacționa altfel la cele întâmplate, dar nu pot da timpul înapoi. Am solicitat guvernului american azil politic și aștept acest lucru cu nerăbdare.

 Cum crezi, de când ai plecat s-a schimbat situația la capitolul respectării drepturilor omului în RM?

Nu sunt sigur. Știu că s-a adoptat o lege în acest sens, dar nu e prea funcționabilă. Eu încerc să citesc știrile de acasă și știu că a fost mare gălăgie în legătura cu aceasta. S-a implicat biserica și a fost destul de urât. O țară care nu poate garanta drepturile cetățenilor ei, nu-și merită cetățenii. Din acest motiv sunt aici, peste ocean. Dar sper ca aceasta să se schimbe spre bine să mă pot întoarce acasă cu fruntea sus. Eu nu „mănânc” oameni, sunt un om simplu. Îmi place sportul, joc fotbal, mai citesc și cărți. Și ceea ce fac și cu cine îmi petrec noaptea e doar problema mea.

Ce mesaj ai avea pentru tinerii din Moldova?

Informați-vă despre tot. Citiți cât mai mult și doar cu acest bagaj de cunoștințe poți începe lupta cu sistemul. Dacă te pornești fără arme la război, în zadar începi lupta. 

Svetlana Tataru

Este tânără şi energică, îşi cunoaşte bine drepturile şi luptă pentru apărarea lor alături de colegii ei din ONG-ul „Hyde Park”. Discutăm cu Anastasia Cucuruz, preşedintele Hyde Park, una dintre mişcările care luptă pentru promovarea drepturilor omului. Fiind implicată în mai multe acţiuni civice, Anastasia a acumulat o vastă experienţă în acest domeniu iar rezultatul acţiunilor în care a fost implicată a avut ecouri. Ce părere are tânăra despre situaţia drepturilor omului din ţara nostră, aflaţi în materialul de mai jos.

Povesteşte-ne despre prima acţiune în care ai fost implicată împreună cu Hyde Park?

Să fii în stradă, la un protest marca Hyde Park, al cărui mesaj ţi-l asumi, nu-i așa de ușor cum pare. Poate de aceea, primele mele activități în organizație au fost mai mult din umbră. Era toamna lui 2012, când am zis că dacă toată lumea, în ajunul sărbătorilor de iarnă, vizitează casele de copii – atunci eu voi vizita penitenciarele de minori. Le-am explicat băieților de ce anume penitenciar, de ce să ducem un lot de carte și, mai ales, de ce anume acum e important s-o facem. Spre mirarea mea, au acceptat. Privind în urmă, înțeleg că am prezentat ideea foarte vag, timid și deloc hotărât, dar chiar și așa, ei au acceptat ideea, fapt pentru care le mulțumesc. În campanie au fost implicate zeci de persoane care au donat cărți din biblioteca personală. Am colectat peste 100 de cărți bune pe care le-am dus celor uitați de obicei. Credeam atunci și cred și astăzi că nici un copil nu se naște rău, ci noi, societatea, le creăm condiții să devină așa. Astfel, nu ar fi corect să ne spălăm pe mâini și să-i privăm  de orice șansă de a se integra în societate.

Care au fost cele mai răsunătoare proteste sau campanii în care ai participat?

Mă mândresc cu campania Hyde Park prin care ceream eliminarea obligativității de a studia limba rusă în școală. A fost una de amploare, cu peste o mie de aderenți și mai multe proteste în stradă. La final am elaborat o petiție prin care ceream reforme în sistemul de educație. Astăzi niciun elev din țară nu mai este obligat să învețe limba rusă. Nu ne asumăm integral această victorie, dar vreau să cred că am pus și noi umărul pentru schimbări spre bine.

Dintre acțiunile cu impact pe care le-am inițiat ar mai fi campania ”Chișinăul FĂRĂ microbuze”, care a avut un impact incontestabil. Împreună cu cei aproape patru mii de aderenți, am cerut un Chișinău european, nepoluat și un sistem mai sigur de transport a pasagerilor. Am făcut un flash-mob online, câteva proteste stradale și o scrisoare deschisă către autorități, iar reacția edilului nu a întârziat să apară. Ceea ce vedem acum este un mecanism de implementare a strategiei transportului care s-a urnit din loc. Mai multe rute de microbuz au fost eliminate, iar altele au deja interdicția de a trece prin centrul capitalei. Înaintăm cu pași mici, dar siguri.

Am avut tangențe și cu sistemul de sănătate. Hyde Park a susținut necondiționat familia lui Vladimir Duplinschi, bărbatul arestat pentru neachitarea poliței medicale. Asistența juridică pe care i-am acordat-o, conferința de presă și numeroasele proteste stradale, ca reacție la această atrocitate, au avut efectul scontat. Problema a fost mediatizată pe larg și, ca urmare, bărbatul a fost eliberat, judecătorul este cercetat disciplinar, iar schimbarea acestei legi total anti-democratice a intrat în programul electoral al mai multor candidați din acest an la parlamentare.

La campania contra armatei obligatorii am aderat mult mai târziu față de momentul când aceasta a fost gândită, dar o susțin neclintit. A fost una cu răsunet, având în vedere numărul enorm de persoane pe care le afectează. Tinerii nu vor să fie luați la oaste cu arcanul și impuși să robească un an în favoarea statului. Inclusiv conjunctura politică din regiune practic ne obligă să avem o armată profesionistă, care să facă față unui eventual atac. Ce avem până acum este promisiunea atât a fostului ministru al Apărării cât și a actualului, precum că armata obligatorie va fi eliminată. E prea puțin, dar mai bine decât nimic. Vom continua.

Vara aceasta ai fost implicată într-o campanie privind scoaterea microbuzelor de pe rutele din centrul capitalei. Spune-ne mai multe despre ea.

Campania a avut mii de aderenți. Printre aceștia, mame cu copii, avocați, oameni de afaceri, fotografi, învățători și chiar funcționari ai instituțiilor de stat, au spus în unison că vor transport public de calitate. Unii au trimis fotografii în care afișau mesajul campaniei, alții au ieșit în stradă la protest, alături de Hyde Park. Chiar dacă nu ne cunoșteam până atunci, ne-a unit o idee și asta-i minunat. Împreună am spus răspicat că nu mai tolerăm ca șoferii de microbuze să practice evaziunea fiscală și să ni se pună viața în pericol.

Ce reacţii aţi avut în urma acestei iniţiative?

Am auzit și replici tăioase, recunosc. Asta pentru că nu poți fi pe placul tuturor, iar în acest caz și interesele ce se intersectau erau foarte mari. Ce contează însă este reacția autorităților locale care au pus pe roate mecanismul care vine să scoată microbuzele din centrul capitalei. Avem deja o dispoziție în acest sens semnată de edil, fapt care ne satisface pe deplin așteptările în acest sens.

Un alt caz a fost cel de lângă terenul cu iarbă din zona Guvernului. Ce anume aţi încălcat, aşa cum au menţionat poliţiştii?

Campania dată a fost o adevărată aventură, recunosc. După ce trei colegi de ai noștri au fost alungați de mai mulți polițiști de pe iarba din fața Guvernului, Hyde Park a decis să amintească statului că el e în slujba cetățeanului și nu invers. Ce lege au invocat? Nici una, spunând doar că ”nu e frumos  să stați pe gazon”. Ca reacție, în ziua următoare, împreună cu mai mulți bloggeri ce au răspuns apelului, am venit și noi la iarbă verde. Eram ”echipați” cu răbdare să stăm cât va fi nevoie, dar și cu argumente forte în caz că se repetă isprava. Mare ne-a fost mirarea când poliția s-a apropiat și, zâmbind, ne-a confirmat că putem sta acolo oricât ne dorim, pentru că e dreptul nostru.

Cum crezi, care este situaţia drepturilor omului în ţara noastră?

Nu am prea mult timp de când monitorizez situația, de aceea evoluția în timp aș putea o compara doar prin prisma statisticilor. În același timp, se vede cu ochiul liber că până la statele europene mai avem mult. Dreptul la liberă exprimare, la o viață decentă și la egalitate în fața legii, sunt doar câteva exemple ale faptului că avem legi bune, dar obiceiuri proaste. În capul mesei stă obiceiul nostru de a lăsa capul în jos chiar și atunci când nimeni nu ne-o cere.

Personal, ce drepturi crezi că îţi sunt încălcate cel mai des?

Potrivit Convenției Drepturilor Omului, nici o persoană nu poate fi lipsită de cetățenia unui stat arbitrar. Acest lucru totuși li s-a întâmplat bunicilor mei, în august 1944, și se răsfrânge direct și asupra mea. Chiar dacă admitem că nu s-a ținut cont de Convenție când au venit rușii peste noi, într-o noapte, nu găsesc o explicație pentru faptul că până acum nouă, românilor-basarabeni, nu ne-a fost recunoscut acest drept.

La fel, văzând exemplul colegilor mei care au fost sancționați de stat pentru exercitarea dreptului la liberă exprimare, înțeleg că și la acest capitol mai avem mult de lucrat. Sărăcia, obediența, cenzura și autocenzura se simt la noi ca acasă și e cu atât mai grav cu cât tindem să devenim europeni nu doar din punct de vedere geografic.

Ce le lipseşte oamenilor noştri pentru a se apăra de anumite ilegalităţi?

Le lipsește convingerea că toți sunt egali în fața legii și curajul. Întradevăr, e greu să crezi că vei obține dreptatea în instanța de judecată atunci când vezi că un consătean a fost băgat la pușcărie pentru că era prea sărac ca să cumpere polița medicală, în timp ce altul și-a construit palat la un an după ce s-a angajat la Primărie. Ce trebuie să știe toți e că anume așa funcționează democrația: dacă măcar cineva a fost închis pe nedrept atunci nici unul dintre noi nu e liber. Sau reacționăm sau ne merităm soarta.

Iuliana Mămăligă

Ștefan Ciobanu este un tânăr plin de viață. La cei 20 de ani pe care îi are se vizează un designer vestit. Pe lângă acestea, de aproape 6 luni este voluntar activ al Asociației Motivație din Moldova.

Pe Ștefan l-am cunoscut recent, la un seminar. A venit însoțit de cineva. S-a așezat tăcut lângă mine, pentru că era un scaun liber, și-a scos un carnet dintr-o pungă și a început a face notițe. Scria cu stânga, foarte îngrijit, atent și foarte concentrat. Încerca să facă fiecare literă cât mai deosebită. Apoi s-a prezentat și am auzit că este voluntar la AMM. Nu am ezitat ca să aflu mai multe despre el.

„Și de când ești voluntar la AMM?”, i-am întins carnețelul meu cu întrebarea.

După ochii căprui ce ascundeau privirea modestă a apărut și un zâmbet drăguț în colțul gurii.

„Am doar 6 luni. Facem diverse activități, training-uri de continuare a studiilor sau de motivare. Îmi place foarte mult ceea ce fac acolo. Am ajuns printr-o întâmplare. De fapt, ei m-au găsit și m-au contactat încă acum 3 ani, dar abia acum am devenit și eu voluntar”, mi-a răspuns Ștefan cu același scris citeț și îngrijit pe care îl zărisem în carnetul de pe masă.

Eu am continuat cu întrebările, deși seminarul era foarte interesant, pentru că era despre Drepturile Omului.

„Am absolvit doar 9 clase. Din cauză dizabilității locomotorii de care sufăr, colegi de clasă nu mă prea tolerau. Mi-a fost frică. Și aceasta m-a făcut să renunț la studii. Timp de aproape 5 ani, am stat doar acasă. Am citit mult, dar de când a apărut surioara mea mai mică îmi petrec tot timpul cu ea”, afirmă Ștefan cu o licărire în ochi.

”Eu așa m-am născut. Nimeni din membrii familiei sau din rudele mele nu suferă de o astfel de boală. Da, am nevoie lunar de medicamente, dar ne descurcăm. Am o familie care mă iubește mult. În fiecare an am fost împreună la mare”, adăugă tânărul pe foia de hârtie.

Dar tu ai vrea să înveți la universitate?

Da, foarte mult. La orice specialitate, dar cred că mai tare aș opta pentru un designer, la AMTAP. Aș vrea să devin designer de modă. Să creez haine pentru femei, în special rochii de seară. Am și câteva schițe deja. În curând o să îmi continui studiile liceale. Mi-e frică să dau BAC-ul, dar cred că o să reușesc să devin și student cu acte în regulă!

Ce hobby-uri mai ai?

Îmi place desenul. Am început a frecventa și niște cursuri, dar e perioada de vară și acum e vacanță acolo. Îmi place să pictez oameni, dar nu mi-am pictat familia încă. Nu pot să o fac. Îmi place să pictez MANGA.

Manga? Ce este Manga, l-am întrebat eu, deja pe a treia foaie din carnet.

Caută pe Wikipedia. Mi-a răspuns în scris Ștefan, dar și cu un zâmbet pe buze când îmi întindea carnetul. Devenisem curioasă. Abia așteptam să ajung acasă și să dau un search, ca să aflu că Manga este termenul utilizat strict pentru benzile desenate de origine japoneză. Manga este creată dintr-o mixtură între arta japoneză ukiyo-e și stiluri străine de desenat, și a preluat forma prezentă la puțin timp după cel de-Al Doilea Război Mondial. Constă în principal din desene alb-negru, în afară de coperți și câteodată primele câteva pagini; în unele cazuri, este colorată integral.

De unde ai aflat despre Manga?

Am aflat de la Mark Crilley. Acesta este un scriitor american. Ește și creator/ilustrator de cărți pentru copii. Mark este părintele lui Akiko, Miki Falls și Brody’s Ghost. Are un canal de YouTube foarte popular, pentru că oferă lecții video pentru pictorii începători. În cele mai diverse stiluri, inclusiv manga.

Dacă tot veni vorba de YouTube, ce muzică ascultă un tânăr de 20 de ani?

MSI și Phil Collins. Am primit drept răspuns la întrebarea mea. Dar brusc, m-am trezit și eu cu aceiași întrebare. Ne schimbasem cu rolurile deja. Eu eram intervievata. I-am răspuns, că nu aveam încotro.

M-a întrebat dacă mă poate găsi și pe rețele de socializare, ca să mai ținem legătura. I-am dat datele mele de contact și am devenit prieteni virtuali. Totuși, am dorit să mai aflu ceva.

Ce vrei să faci în următorii 5 ani?

„Să lucrez și să-mi găsesc pe cineva. Vreau să-mi întemeiez o familie și aș vrea să am 2 copii!”, a răspuns ferm și convins de cele enunțate și întinse cea de-a 5 pagină din carnet.

Svetlana Tataru