Interviuri

S-a demonstrat încă o dată că animalele de companie  au o influenţă benefică asupra oamenilor. Mulţi oameni îşi împart  chiar viaţa cu animalele,  pentru unii dintre noi, ele devin membri cu drepturi depline în familie. Despre o astfel de relaţie  aflaţi mai multe de la Alina Lîsenco,  în interviul ce urmează.

Vorbeşte-ne despre tine şi despre lucrurile cu care te mîndreşti la acest moment.

Aş spune că sunt o persoană deosebită prin faptul că îmi place vestimentaţia extravagantă, colorată şi sunt o fire echilibrată şi dinamică. Am terminat facultatea de Relaţii Economice Internaţionale iar în prezent sunt masterandă la Drept Vamal. Activez ca şi machioză la un salon de frumuseţe din capital şi cred că aceasta va fi alegerea mea şi pe viitor. Dacă e să vorbesc despre hobby-uri atunci aş putea spune că îmi place să schiţez imagini cu haine dar încă nu mi le croiesc singură dar cred că ar fi posibil în viitor şi acest lucru, plus la toate admir lucrurile hand made.

De ceva timp în familia ta a fost inclus un nou membru, cînd a avut loc prima interacţiune cu cîinele tău?

Istoria cîinelui meu e una interesantă, totul a pornit de la ideea de a scrie pe nişte foiţe dorinţele mele precum şi cele ale unui bun prieten. Noi ne-am schimbat cu foiţele şi observînd ce am notat pe ele, mi-a promis că-mi face realitate una din dorinţe: cea de a avea un cîine.

Caţelul  a fost adus din Odesa  cu o lună  înainte de ziua mea, adică pe  6 iunie  2011.Cînd mi l-a dăruit era foarte mic, era ca un copil pentru mine şi trebuia să-i ofer toată dragostea mea pentru a creşte fericit. A fost dragoste la prima vedere, chiar din prima seară am dormit împreună iar după aceea suntem de nedespărţiţi.

Ce ai învătat despre comunicare, fericire şi împlinire de la Richard?

Am învăţat de la el să  fiu  mai bună, el nu se supără niciodată şi nu latră la nimeni cu rău. Cu ajutorul lui am devenit mai comunicabilă căci atunci cînd mergem la plimbare lui îi place să se zbenguie pe lîngă oamenii din stradă, parc şi deci şi eu încep să iau legătura cu ei. Oameni  din jur  îmi zîmbesc atunci cîn eu sunt cu el deoarece el e mereu în mişcare, e mereu zglobiu, se joacă şi e plin de viaţă. Am multe de învăţat  de la el şi în continuare.

Alina, vorbeşte-ne te rog despre proiectele la care ai participat împreună cu Richard.

Noi am participat la proiectul  „salvaţi viaţa”, am ieşit la sesiune foto împreună cu el şi am fost invitaţi să ne filmăm chiar şi într-un videoclip. Chiar şi în viitorul apropiat suntem invitaţi să participăm la o sesiune foto pentru a prezenta vestimentaţia pentru cîini. Suntem la fel de implicaţi ambii  în cadrul mai multor evenimente ce ne fac fericiţi pe ambii şi ne fac să privim mai diferit viaţa şi pentru asta îi mulţumesc.

De unde a aparut dorinţa de a te implica împreună cu Richard în cadrul acţiunilor de caritate?

În primul rînd eu fac asta din plăcere, sigur că ma duc doar  atunci cînd sunt invitată. Atunci cînd merg cu Richard atmosfera e mai plăcută, mai distinsă şi chiar mă simt bine să merg la evenimete de caritate căci îmi place să fac oamenii fericiţi.

Să vezi că noi trăiam lîngă o cafenea şi cînd ieşeam cu el afară, el se ducea la cafea şi se aşeza la o măsuţă, plus la toate îi place să pozeze şi preferă să mănînce ceva gustos.

El iubeşte să aibă atenţie şi îi place socializarea. Cînd eu mă întîlnesc cu cineva el doreşte primul să fie salutat. Îmi este plăcut faptul că el e iubit de oamenii din jur căci în funcţie de comportamentul lor cu el eu îmi formez imagine despre acele personalităţi.

Relatează-ne cîteva lucruri  interesante despre proiectul  „Salvaţi viaţa”.

A fost un proiect de binefacere,  desfăşurat pe 31 mai 2012 dar  care a a fost preconizat pentru ziua copiilor, adică pentru copiii bolnavi din ţara noastră care au nevoie de susţinere morală şi financiară. A fost organiyată o licitaţie  în care am prezentat  obiecte, lucruri astfel încît aceste lucruri au fost cumpărate mai scump decît preţul stabilit  la început.

Am primit această propunere din cadrul  unui site destinat animalelor. A fost o experienţă deosebită!

Spune-ne cîteva lucruri deosebite despre Richard.

Se spune că animalele simt oamenii răi, Richy e cel care le dă tuturor o şansă, o începe cu toţi de la zero.

Un lucru pe care noi doi îl iubim este acela că  sărim ambii pe pat, ceea ce eu nu am observat la alţi cîini. El e cel care se bucură, dă din codiţă, e zglobiu atunci cînd eu mă bucur de ceva. El este cel care mă cuprinde ca un om în momentul în care mă simt singură şi îmi oferă sprijin  şi mă încarcă cu energie. E un adevărat prieten.

În mare parte se deosebeşte de restul cîinilor din rasa sa, este preţios  pentru că chiar şi medicul nostru a zis că se deosebeşte de restul cîînilor, e  cu adevărat special.

Cum crezi, ce le-ar spune oamenilor cîinele tău daca ar putea vorbi?

Eu cred că el le-ar transmite un mesaj, chiar poate şi acum încearcă să o facă: “ viaţa nu e atît de dificilă şi grea precum o văd oamenii, trebuie să lupte pentru a trece peste greutăţi şi să vadă în orice lucru o parte pozitivă”.

Dacă toţi  ar fi  ca Richard lumea ar fi mai bună, mai zîmbitoare, mai pozitivă.

Realizat de Daniela Caraiman

Diana Răileanu

De ce este atât de greu ca fondurile europene accesibile în cadrul unor programe comunitare să ajungă în satele Moldovei? Una din explicaţii ar fi că primarii nu cunosc limba engleză şi nici nu ştiu cum anume să acceseze aceste fonduri. O altă explicaţie la nivel naţional este că infrastructura proastă şi birocraţia locală îi constrânge pe investitorii străini să ocolească satele Moldovei. La această concluzie au ajuns experţii institutului „Viitorul” şi mai mulţi primari din nordul ţări. Cum se pot schimba lucrurile, a căutat să afle Diana Răileanu:

Pentru că nu este o ţară candidată la aderare, Republica Moldova are acces limitat la fondurile europene pentru dezvoltare regională. Însă şi atunci cînd comunitatea europeană este gata să ofere asistenţă financiară satelor moldoveneşti, nu are cum şi nici cui. Ion Beschieru, expert în cadrul Congresului Autorităţilor Locale din Moldova, constată că în primăriile din ţară nu sunt angajaţi care ar cunoaşte cum să acceseze banii europeni:

„Primarii sunt cei care pregătesc propunerile de proiecte, ei aleargă la toate instituţiile abilitate, dar nu este o situaţie normală, pentru că nu primarul trebuie să alerge şi nu primarul trebuie să pregătească aceste documente, ci să aibă o echipă de profesionişti, el trebuie doar să coordoneze. Fără un personal care să stea în spatele primarului ca şi conducător al localităţii nu pot fi progrese reale şi durabile, pentru că o dată ce primarul nu mai este ales următorul mandat, toate aceste capacităţi dispar.”

Un recent studiu realizat de Institutul „Viitorul” sugera că în fiecare a doua primărie din ţară angajaţii nu cunosc limba engleză, or cunoaşterea acestei limbi este obligatorie pentru obţinerea banilor europeni, explică Ion Beschieru:

„Ceea ce împiedică atragerea fondurilor străine, inclusiv europene, este lipsa de personal calificat care să pregătească şi să implementeze proiecte. Respectiv, neangajînd personal pentru atragerea investiţiilor, pentru scrierea proiectelor, neavând alţi specialişti care sunt indispensabili unei administraţii publice eficiente cum ar fi jurişti, economişti, arhitecţi şi mulţi alţii, este imposibil de a avea o capacitate normală de absorbţie.”

În lipsa unor angajaţi care să ştie cum să obţină bani europeni pentru a rezolva problemele comunităţii, colacul de salvare pentru autorităţile locale ar fi investitorii străini. Însă din cauza infrastructurii proaste, aceştia ocolesc satele moldoveneşti, spune reprezentanta Agenţiei pentru Dezvoltare regională Nord, Inga Cojocaru:

„Dacă nu sunt căi de acces, dacă nu sunt create nişte condiţii elementare – apă, canalizare, nu este lumină, nu sunt spaţii speciale, nu este bancă, e şi normal că investitorul caută facilităţi speciale pentru a-şi deschide o afacere, să aibă măcar infrastructura cît de cît creată. El sigur că se duce la Chişinău şi se duce la Bălţi unde sunt toate aceste facilităţi, în cel mai rău caz în unele centre raionale, dar în niciun caz unde sunt sate. Poate este bine, poate este acces la drum, dar dacă nu au toate utilităţile ei fug din aceste zone defavorizate. Se migrează spre centre urbane şi asta crează iarăşi o disparitate.”

Preşedintele raionului Făleşti, Valeriu Muduc, spune că primarii din ţară ar fi gata să colaboreze unii cu alţii pentru atragerea fondurilor şi investiţiilor străine, însă deseori propunerile lor rămân neauzite la Chişinău, unde se găsesc specialiştii care ar putea să acceseze banii europeni:

„Până cînd ne fierbem în sucul nostru, deoarece primarii abordează problemele, însă până cînd această legătură este foarte slabă”

Europa Liberă: Între centru şi...?

„Între centru şi nivelul doi.”

Europa Liberă: Care-i soluţia?

„Una din soluţii ar fi întâlnirile regulate ale reprezentanţilor guvernului cu preşedinţii de raioane. Vrem o deschidere şi minim să fie dat un răspuns ca autoritatea care a abordat această problemă să vadă că este acest dialog între centru şi primul nivel.”

Europa Liberă: Să nu se simtă lăsaţi de izbelişte?

„Păi, nu aş zice că sunt lăsaţi de izbelişte, dar aparent aşa pare.”

Experţii Congresului Autorităţilor Locale din Moldova spun că lipsa angajaţilor care ar putea atrage investitori străini şi fonduri europene se poate rezolva prin angajarea unui specialist care să scrie proiecte comune de finanţare. În eventualitatea accesării banilor europeni ar avea de câştigat şi satul şi statul.

http://www.europalibera.org

Fire energică, sociabilă şi creativă, se străduie mereu să spună lucrurilor pe nume, prin intermediul meseriei pe care o practică – jurnalismul. La moment, este redactor şi prezentatoare de ştiri la un post de radio din capitală, face blogging şi fotografie, îi place să călătorească şi să cunoască oameni interesanţi. Motoul ei este: “Toate visele sunt în mâinile noastre, doar să nu ne fie frică să le urmăm.”

- Victoria, cum ai reuşit să depăşeşti barierele legate de dizabilitate, atunci când ai decis să mergi la facultate?
- La momentul de faţă, chiar nu cred că e o problemă să intri la facultate, sigur dacă nu ai o dizabilitate severă. Important să fie dorinţă. Sigur, lucrurile nu sunt ideale şi în prezent, mai sunt stereotipuri învechite, de care oamenii se conduc, în ceea ce priveşte persoanele cu dizabilităţi, însă cred că e nevoie de timp. În ceea ce priveşte accesibilitatea, fireşte mai sunt multe de făcut. În cazul meu, cred că anume scările au fost cea mai mare problemă, fiindcă eram nevoită să mă conformez faptului că nu era ascensor la facultate (adică acesta există, dar nu funcţionează de ani de zile) şi trebuia să urc zilnic la etajul 4. Însă, cred că totuşi m-am adaptat, fiindcă am ajuns în anul în care sunt absolventă.

- Ce facultate faci?
- Jurnalism, la USM.

- De ce ţi-ai ales profesia de jurnalist?
- Fiindcă mă reprezintă. E ceea ce îmi place şi ceea ce mi-aş dori să practic în viitor.

- Ştiu că, în paralel cu studiile lucrezi, în calitate de prezentatoare, la un post de radio. A fost dificil să te angajezi?
- Nu a fost dificil, chiar nu am întâmpinat bariere la angajare - nici fizice (noi avem două ascensoare care funcţionează non-stop), nici morale.

- Cum te descurci cu munca care o faci?
- Reieşind din faptul că lucrez de aproape un an la radio, cred că o fac bine. Chiar îmi place ceea ce fac, întotdeauna mi-am dorit să fac anume radio şi iată că lucrez în calitate de redactor şi prezentatoare de ştiri. Sper că în curând, după ce absolvesc facultatea, îmi voi lărgi portofoliul de funcţii la radio. Mi-aş dori să am şi o emisiune proprie.

- Cum te relaţionezi cu colegii tăi de serviciu?
- Ne împăcăm bine, din start am înţeles că am ajuns într-o echipă de treabă.

- Ce atitudine au faţă de tine?
- Caldă şi primitoare, la fel ca şi a mea.

- Ce te-a ajutat să te afirmi şi să te integrezi în rândul colegilor tăi de lucru?
- Cred că am avut noroc de momentul potrivit şi oameni potriviţi, plus o mare dorinţă de a munci şi a mă afirma în tot ceea ce fac.

- Cum crezi, din ce cauză multe persoane cu dizabilităţi ezită să se angajeze în câmpul muncii?
- Probabil ezită din cauza neîncrederii în forţele proprii, în plus, le este neconfortabil în cazul în care ajung într-un colectiv nepregătit, unde pot fi priviţi oarecum „altfel” dacă au o dizabilitate fizică. Din fericire, am avut noroc de colegi fără prejudecăţi, care au crezut în mine, m-au sprijinit şi de la care am învăţat multe în munca pe care o fac. O altă problemă ar putea surveni din partea angajatorilor, care nu vor ca în oficiul lor să fie persoane cu dizabilităţi care ar putea cumva ştirbi din „imaginea colectivului”. Însă acest fenomen e doar o prejudecată, care se vântură destul de repede odată ce într-un colectiv ajunge o persoană cu dizabilităţi şi se afirmă acolo.

- Ce le-ai spune, în calitate de încurajare, persoanelor cu dizabilităţi care se gândesc să se angajeze?
- Să încerce iar şi iar, important să nu se descurajeze dacă nu vor reuşi din prima. Nimeni nu poate avea din prima cel mai bun serviciu şi un salariu fabulos. Trebuie să fim insistenţi, să dăm dovadă de multă răbdare, tenacitate şi profesionalism în ceea ce facem şi atunci vom reuşi neapărat. Important e să credem în forţele proprii, să muncim şi cu siguranţă vom fi într-o zi observaţi. Până la urmă, nu contează dacă avem sau nu dizabilitate, din moment ce ne place munca care o facem şi o facem bine.

Elaborarea şi publicarea acestui articol sunt posibile graţie ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenţiei SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), în cadrul Proiectului de Susţinere a Persoanelor cu Dizabilităţi din Republica Moldova. Opiniile exprimate aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau Guvernului SUA.

Ion Bulicanu