Interviuri

După un an de la oficializarea cultului islamic, Eduard Cărăuş, unul dintre fondatorii Ligii Islamice, ne spune cum e să fii musulman în Moldova. În opinia lui, oamenii ar fi mai toleranți față de musulmani dacă mass-media şi unele partide politice nu ar face speculaţii pe seama religiei.

Cum a pătruns islamul în viaţa ta şi de unde până unde un moldovean, un creştin a ajuns să fie musulman?

M-am convertit la islam în anul 2000. Înainte de face acest pas, m-am documentat, am citit multă literatură în română, pentru că pe atunci nu ştiam deloc araba. În acele cărţi am găsit răspunsuri pe care le căutam demult. În plus, sunt din Călăraşi şi în localitatea noastră erau musulmani. Datorită unei persoane de etnie turkmenă, am aflat despre un alt unghi de abordare, o altă viziune asupra credinţei. Treptat, prin discuţii, mi-am aprofundat cunoștințele și până la urmă m-am convertit. Împărtăşesc religia musulmană de la vârsta de 19 ani.

Cum a perceput familia opţiunea ta?
Tatăl meu nu era în ţară, era plecat, dar când a aflat vestea a avut o atitudine tolerantă. Pot spune că uneori chiar era mândru de alegerea mea. Avea mulţi prieteni din Caucaz şi le zicea: “Eu sunt creştin, iar fiul meu este musulman!” În schimb, mama vine dintr-o familie cu tradiții ortodoxe puternice și s-a indispus, pentru că nu am consultat-o în această privință. Ea considera că cineva m-a influenţat. Pe parcursul anilor însă mama a înțeles că opțiunea fiului său nu a fost o aventură, ci o convingere. Acum am şi eu o familie și mama chiar ne admiră pentru felul nostru de a fi. Când mergem la ţară, pe la cimitir sau în alte locuri, ea vede cum este îmbrăcată soţia mea, cum ne comportăm şi observă că mai degrabă noi corespundem mai mult normelor bisericii ortodoxe decât ei, deși sunt creştini. De parcă le-am da o lecţie tacită de moralitate.

Eduard, cum se simt musulmanii în Moldova? În cazul tău e destul de neobişnuit să fii „modovean musulman”?
Mă simt acasă. Îmi dau seama că societatea nu mă înțelege. Pentru mine însă nu este o povară să le explic oamenilor de ce am luat această decizie. În general, mai des sunt ofensate femeile musulmane. Oamenii reacţionează foarte neprietenos când văd femei în port islamic. La bărbaţi, semnul distinctiv e barba. Mulți îmi dau tot felul de întrebări și ironizează: “Poate eşti preot, poate eşti călugăr?”. De obicei, oamenii nu-şi afişează direct convingerile religioase, se tem că lumea din jur îi poate percepe greşit, de aceea mulţi îşi voalează identitatea.

Continuarea interviului citiți pe www.discriminare.md

Interviul cu domnul ministru Vitalie Marinuţă, a fost o experienţă frumoasă. Locaţia unde s-a desfăşurat discuţia noastră  a fost chiar sediul Ministerului Apărăii, loc unde se simte prezenţa legii şi a ordinii. Am vorbit despre tineri şi relaţia acestora cu armata. Ca de obicei, am evitat tenta politică, pentru a o lăsa oamenilor mari! Vădit emoţionată, dar pînă la urmă am găsit un dram de curaj,  am realizat interviul propus, pe care îl puteţi lectura în continuare!

Tinerii au fost mereu viitorul oricărui stat. Dumneavoastră conduceţi un minister şi anume Ministerul Apărării, unde tinerii formează un grup ţintă major. Cum vă simţiti în calitate de ministru, avînd mereu contact cu generaţia tînără  ?

Eu mă simt tînăr, dar cu experienţă. În principiu, viaţa mea a fost legată de armată, începînd cu vîrsta de 15 ani. Am venit în calitate de ministru  într-un mediu pe care îl cunoşteam deja foarte bine. Consider că echipa cu care lucrez este una profesionistă şi îşi cunoaşte  sarcinile.

Armata este un element cheie în activitate oricărui stat. Indiferent de condiţii, atunci cînd este necesar ajutorul acestei structuri, membrii acesteia se oferă voluntar la realizarea multor cauze. Spuneţi-ne, vă rog, cîteva activităţi de voluntariat în care s-au implicat  soldaţii noştri, din momentul cînd aţi devenit ministru.

Au fost foarte multe activităţi, şi chiar vreau să menţionez că armata este o componentă care trăieşte în acelaşi ritm cu societatea. Aş dori să menţionez  că pe parcursul ultimilor ani noi am participat la o serie întreagă de acţiuni  cum ar fi, „Hai Moldova”,  voluntariat pentru persoanele socialmente vulnerabile şi asta nu doar la Sărbătorile Pascale şi de Crăciun, dar şi în alte zile.  Am participat la campanii de donare a sîngelui, şi multe alte activităţi în folosul societăţii.

Tinerii din armată, pe lîngă obligativităţile de zi cu zi, în ce alte activităţi extra- program sunt implicaţi ?

Pentru tinerii ostaşi, în primul rînd este obligatoriu serviciul militar, dar în week-end  aceştia merg la teatre, spectacole, cinematografe. Se organizează întîlniri cu diverse personalităţi din domeniul cultural. Mulţi din invitaţi împărtăşesc experienţa lor din cadrul serviciului militar! În cadrul armatei activează şi ansamblul folcloric „Doina Armatei”,  mai activează cîteva orchestre militare. Eu consider că  avem o „perlă” şi anume, Centrul de Cultură şi Istorie Militară din Chişinău, care dă posibilitatea în special copiiilor de militari  să frecventeze diverse grupuri de dans, cîntec, teatru în incinta acestui Centru.

Ştiu că aveţi un fiu şi o fiică. Aş vrea să ne povestiţi mai multe despre ei.

Fiul meu Octavian absolveşte anul acesta liceul, dar deja a fost acceptat la una din şcolile militare din Statele Unite ale Americii. În curînd va pleca pentru a trece prima experienţă militară în cursul tînărului ostaş în SUA, iar mai apoi să facă patru ani de facultate militară. Fiica mea, Ionela tot este o tînără activă, cu care mă mîndresc.Ambii copii au făcut şi fac voluntariat. Eu chiar mă mîndresc cu ei.

Acum la final, vreau să ştiu dacă aveţi un mesaj mai special pentru tinerii din ţara noastră, şi aici mă refer la un mesaj din partea Ministrului Apărării.

Preşedinteşe John F. Kennedy a spus o frază celebră, pe care o adresez şi eu tinerilor noştri: „Nu te întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”. Vreau să menţionez că serviciul militar este o obligaţiune , o responsabilitate faţă de stat. Mulţi exagerează în ceea ce priveşte duritatea armatei. Vreau să spun că este o şcoală a vieţii, a maturităţii şi a bărbăţiei. Noi vă aşteptăm şi vă promitem că odată sosiţi în Armata Naţională , vom depune eforturi  pentru ca nivelul condiţiilor să fie unul optim.

Domnule ministru, vă mulţumesc pentru interviul acordat!

Iuliana Mămăligă

Adriana avea 24 de ani când se angajase la serviciu, iar şeful începuse să-i facă avansuri. La început, tânăra făcuse abstracţie de comentariile deocheate ale şefului, ca mai apoi să înţeleagă că acest comportament e cotidian şi aplicabil pentru toate femeile din jurul lui. Un interviu realizat de portalul de știri www.discriminare.md:

Adriana, când și cum au început avansurile din partea șefului?

Chiar la interviul de angajare m-a deranjat că la un moment dat şeful a început să-mi vorbească despre machiajul meu, să-mi dea sfaturi referitoare la felul cum trebuie să arăt. Îşi expunea punctul de vedere ca un bărbat, nu ca un specialist în domeniu. Am facut abstracţie de aceste comentarii, mai ales că până să-l cunosc pe viitorul şef, am fost preîntâmpinată că are un caracter dificil. În plus, am înțeles că o să interacţionez mai puţin cu el, pentru că urma să lucrez într-un alt departament.

Cum se purta cu restul femeilor din colectiv?

Eram într-un colectiv mic, dar fluxul de cadre era foarte mare. În perioada când am activat, eram, de obicei, trei femei. Pe parcurs, am aflat că niciuna nu a fost scutită de avansurile şefului, indiferent de câţi ani avea, de felul cum arăta sau de faptul că era sau nu căsătorită.

Ai vorbit cu celelalte colege de serviciu despre ceea ce ți se întâmpla?

Am avut o singură discuţie, ca între femei, la acest subiect, iniţiatoarea a fost o colegă. Atunci mi-am spus şi eu părerea, dar, în general, îmi era incomod să discut despre avansurile şefului. Fiecare reacţiona diferit. Dintre domnişoare cred că cea mai afectată am fost eu, deoarece una dintre fete era o rudă a şefului, iar alta lucra împreună cu soţul ei. Nu am discutat despre asta cu toate femeile, pentru că tinerele, în general, nu rămâneau prea mult acolo, din diverse motive: salariul mic, lipsa perspectivelor. Doamnele mai în vârstă făceau glume pe seama acestui comportament al şefului, ştiau cum să riposteze, aveau deja „imunitate”.

Cum reacţiona când îi respingeai avansurile?

Îi explicam cu fineţe că mă deranjează toate aluziile indecente pe care le făcea şi îi ceream să înceteze, însă şeful nu îşi schimba comportamentul. Chiar dacă promitea că va evita discuţiile despre sex, totuşi de fiecare dată când rămâneam tete-a-tete, relua acest subiect, cred că era obsedat. Pentru mine era foarte neplăcut, era o presiune psihologică.

Era vreo diferență de comportament când se întâmpla să rămâneți singuri în birou și când erau de față alte persoane?

Sigur nu-şi permitea să-mi facă avansuri în prezenţa colegilor, se manifesta ca un “Don Juan” doar în particular. Încerca să mă momească prin diverse metode: îmi făcea complimente deochate, îmi spunea că vrea să-mi facă un cadou, etc. Cel mai des însă încerca să îmi argumenteze că dorinţele sale sexuale sunt adecvate. Pentru mine era respingătoare însăşi ideea de a face sex cu cineva fără să ai sentimente faţă de acea persoană. Este foarte neplăcut când eşti privită ca un obiect sexual mai ales de către cineva care crede că îi este permis orice. Această atitudine înseamnă lipsă de respect. Simţeam dezgust total faţă de acea persoană, mai ales că era de vârsta părinţilor mei şi ar fi fost normal să mă considere mai degrabă o fiică de-a sa.

Ai încercat cumva să remediezi, să clarificați situația?

Mi s-a creat impresia că este o persoană autoritară şi fără scrupule. Sincer, îmi insufla frică. Nu am avut curaj să lupt cu hărţuirea sexuală decât prin discuţii şi ignoranţă. Evitam pe cât era posibil orice contact cu el.

Care era statutul lui social și familial?

Era un om de afaceri bine cunoscut în localitate, era căsătorit şi avea o fiică, diferenţa de vârstă dintre mine şi ea nu era foarte mare.

Cum te-a influențat această experiență? Ai fost afectată psihologic, moral?

Era o presiune psihologică permanentă. Orice confruntare cu şeful devenise insuportabilă, nu suportam să am vreo discuţie tete-a-tete sau la telefon. Simţeam că nu mai pot lucra cu un asemenea om într-un colectiv. Ideile sale obsesive întrecuse orice limite ale bunului simţ. Calific comportamentul său ca un atentat la intimitatea mea.

Până la urmă ce ai decis să faci? Te-ai concediat?

Nu am lucrat acolo mai mult de jumătate de an. Am plecat, de fapt, pentru posibilităţi de dezvoltare profesională în altă parte. Concedierea mea însă a fost ca o evadare. Ca să evit o confruntare în plus cu şeful, nu l-am anunţat direct că nu voi mai veni la serviciu. Pur şi simplu nu am mai apărut pe acolo. Recunosc că am dat dovadă de iresponsabilitate, de regulă, nu procedez aşa. Cred totuşi că am avut dreptul moral să mă comport astfel. Nu ştiu care a fost reacţia foştilor colegi, fiecare a înţeles fapta mea în felul său. Mă îndoiesc însă că cineva ar fi pus asta pe seama hărţuirii sexuale.

În opinia ta, de ce femeile evită să vorbească despre hărțuirea sexuală la locul de muncă?

Cred că la întrebarea asta ar răspunde cel mai bine un psiholog. Din punctul meu de vedere, nu oricine percepe avansurile şefului sau ale unui coleg drept hărţuire sexuală. Pentru cineva e un lucru normal, cineva se amuză, altcineva e pur şi simplu indiferent. Cred că cei care se simt hărţuiţi sexual fac parte din categoria oamenilor care sunt mai sensibili la acest subiect şi, în general, evită să discute despre viaţa lor intimă.

Notă: Hărţuirea sexuală este un comportament nedorit, de natură sexuală, care afectează demnitatea unei persoane. În Republica Moldova noţiunea de hărţuire sexuală a fost introdusă în Codul Penal în iunie 2010. Conform noilor prevederi, această infracțiune se pedepsește cu o amendă de la 6000 până la 10.000 de lei sau cu muncă în folosul comunității de la 140 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la trei ani. Hărţuirea sexuală la serviciu a fost interzisă și de Codul Muncii şi din 2006 este interzisă şi în baza Legii cu privire la egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi.

Acest interviu este realizat de Centrul de Informare in domeniul Drepturilor Omului, cu sprijinul Programului Egalitate şi Participare Civică al Fundaţiei Soros-Moldova. Opiniile exprimate aparţin autorului şi nu reflectă neapărat poziţia Fundaţiei.