Interviuri

Pe Doina Crăciun o tânără de 19 ani din comuna Budeşti, studentă la USM Facultatea de Istorie şi Filosofie am cunoscut-o la Asociaţia ‘’Tinerii pentru Dreptul la Viaţă’’. O fire ambiţioasă, puternică, dornică de a cunoaşte multe lucruri noi şi interesante Doina este o studentă şi o voluntară de nota zece.

Cînd ai început să te implicit în activităţi civice?

Mariana Matfei Ciocan este o tânără activă, dornică de implicare şi de noi schimbări în societate, în special în mentalitate oamenilor din ţara noastră. Cu o experienţă vastă la AO MOTIVAŢIE, Mariana a învăţat multe lucruri noi şi a acumulat multe cunoştinţe. Faptul că este mobilizată într-un scaun cu rotile, nu o împiedică să muncească, să se bucure de viaţă şi de amici, dar cel mai mult, să îşi urmeze visele. Acum locuieşte împreună cu soţul ei în România şi se bucură de viaţă. Mariana ne spune cum e să fii activ şi cum poţi să ai parte de o dezvoltare personală, chiar dacă ai anumite nevoi speciale.

Mariana, tu ai activat la Asociaţia „MOTIVAŢIE” din Moldova de ceva timp. Cum a fost aceasta experienţă?

Atunci cînd eram stundentă, nu mi-am imaginat că voi lucra vreodată la o organziaţie unde sunt angajate persoane cu dizabilităţi şi lucrează cu acestea. Devenind şi eu o persoană care se deplasează cu ajutorul unui scaun cu rotile, am început să înţeleg ce simt aceste persoane, cum le este viaţa şi ce eforturi trebuie să depună pentru a reuşi ceea ce şi-au propus.

După o perioadă îndelungată de reabilitare, am reuşit să devin o persoană activă, doream să fac ceva, să fiu utilă societăţii. Atunci mi-am zis să încerc să îmi caut un loc de muncă sau ceva să fac de la domiciliu şi să trimit prin internet. După mai multe căutări, am reuşit să fac legătura cu Asociaţia „MOTIVAŢIE” din Moldova, în cadrul căreia am participat la unul din programele de reabilitare prin 2007, după care, în 2008 mi s-a  propus să lucrez în calitate de asistent de proiect la Centru de Resurse din cadrul organizaţiei. Pentru mine aceasta a fost o şansă pe care îmi pare bine că nu am lasat-o să treacă pe lîngă mine și am profitat de aceasta ocazie. După care, peste cîteva luni am ajuns Coordonator Relaţii cu Publicul, funcţie pe care am avut-o pînă am plecat din organizaţie. Am activat la MOTIVAŢIE aproape 5 ani – din ianuarie 2008 pînă în octombrie 2012. Aici practic am învăţat tot ceea ce ştiu în prezent. Datorită faptului că eram implicată în diverse activităţi, mi-am făcut cunoştinţe, prieteni în diverse domenii.

Cu ce te ocupi acum?

La moment sunt căsătorită, locuiesc în România deoarece soţul este cetăţean al României şi mă dedic familiei pentru că asta este ce mi-am dorit întotdeauna.

În ce proiecte ai fost implicată când ai fost la Asociaţia „MOTIVAŢIE” din Moldova?

În cadrul Asociaţiei am fost implicată în diverse proiecte. După cum am menţionat, am fost asistent de proiect la Centru de Resurse din cadrul Asociaţiei, am fost şi coordonator al proiectului „Liber în acţiune” care era bazat pe evaluarea accesibilităţii la diferite instituţii din mun. Chişinău, am participat la diverse întîlniri, şedinţe de lucru cu reprezentanţi ai Autorităţilor Centrale şi Locale. Am reprezentat Asociaţia, precum şi tinerii cu dizabilităţi în general la diferite emisiuni, interviuri, seminare, training-uri de instruire pentru părinţi, asistenţi sociali în diferite regiuni ale Republicii Moldova. Atît timp cît am lucrat la Asociaţia „MOTIVAŢIE” am avut parte de multe evenimente plăcute, activităţi diverse care m-au format pe mine ca persoană şi care m-au ajutat să fiu mai încrezătoare în forţele proprii şi mai activă în toate sferele vieţii. La rîndul meu urmează să ajut şi să încurajez alte persoane care au nevoie de acest lucru.

Ai fost implicată şi în activităţi de voluntariat. Care au fost acestea?

În activităţi de voluntaria m-am implicat mai puţin, am avut parte de a fi angajată din start. Mai mult fac acuma voluntariat pentru Asociaţie atunci cînd îmi este solicitat să îi ajut. Mai mult mă ocup de redactarea documentelor sau ce ţine de plasarea informaţiei pe site şi altele. Îmi place să îi ajut pe alţii.

Vreau să ştiu dacă ai avut momente când ţi-au fost încălcate drepturile?

Situaţii au fost diferite şi multe. Nu pot să spun că  mi-a fost încălcat un drept anume. Însă au fost situaţii în care nu m-am simţit confortabil, ca să spun aşa, mai mult legate de transportul public. De exemplu, am chemat un taxi care a venit şi s-a uitat la mine şi a plecat. Sau cînd s-a oprit troleibuzul ca să  urc, nu mi-a deschis rampa, cică era defect şi m-a întrebat de ce sunt fără însoţitor. Cînd încercam să găsesc un apartament în chirie foarte mulţi proprietari refuzau să mă primească anume din cauză că foloseam un scaun rulant şi le stric pereţii sau parchetul. Uite diverse situaţii din astea, care au fost acum doi ani. Poate acum este altfel, pentru societatea din Republica Moldova a început să fie mai receptivi şi au început să accepte persoanele cu dizabilităţi ca fiind parte a societăţii.

Ce îi lipseşte societăţii noastre, mass-mediei atunci când abordează subiectele persoanelor cu dizabilităţi?

Pe atunci cînd activam în cadrul Asociaţiei, reprezentanţii mass mediei reprezentau persoana cu dizabilitate cu milă, ceea ce făcea ca societatea să nu îi accepte. Jurnaliştii ar trebui să reprezinte persoana cu dizabilitate din perspectiva reuşitelor şi a eforturilor pe care le depune, dar nici să exagereze. Persoanele cu dizabilităţi sunt persoane obişnuit doar cu necesităţi diferite. Ele la fel pot învăţa, pot munci, să se ocupe cu sportul, să participe la campionate şi concursuri sportive, pot să aibă o familie ca şi toţi ceilalţi membri ai societăţii.

Vreau să ştiu ce pasiuni ai, hobby, cărţi preferate?

Luînd în consideraţie că acum am mult timp liber, fac ceea ce îmi place cel mai mult. Sunt două lucruri pe care le fac zi de zi: croşetez şi gătesc. Îmi place să fac tot felul de bucate, să îmi surprind soţul cu cîte o reţetă nouă. Croşetez foarte mult în ultimul timp şi nu numai pentru o anumită categorie, ci petnru toţi cei care doresc ceva deosebit şi unic.

Ceea ce ţine de cărţi preferate, nu am una. Îmi place literatură din diferite domenii: dezvoltare personală, istorie, dragoste, detective etc., doar că acum citesc mai puţin. 

Iuliana Mămăligă

La finalul lunii noiembrie al acestui an, am avut ocazia să întâlnesc oameni noi şi optimişti, în cadrul unui traingin privind elaborarea şi utilizarea raportului holistic pentru a realiza schimbări sociale, organizat de AO Motivaţie din RM în colaborare cu COD – Center for Disability Orientation from Serbia şi finanţat de Delegaţia UE la Chişinău. 

După mai multe discuţii cu participanţii şi organizatorii, am descoperit-o pe Emma Matreniuc, Lector de limbi străine la Institutul de Formare Continuă. O doamnă frumoasă la chip şi la suflet, cu un spirit de viaţă molipsitor, te face să înţelegi că trebuie să te bucuri de fiecare moment al zilei. Pe lângă munca de Lector, ea mai este implicată şi în domeniul protecţiei drepturilor persoanelor cu dizabilităţi. Cum se împac aceste activităţi în viaţa ei, aflaţi în materialul de mai jos.

Munca de lector mă impresionează. A fost şi este vocaţia mea care mă face să mă simt fericită şi împlinită. Şi chiar admit că studenţii mei sunt exemplari, chiar dacă sunt persoane adulte cărora  le este mult mai dificil să însuşească o limbă străina, ei totuşi se străduie şi au rezultate bune. Îmi place interacţiunea cu ei, sunt interesaţi să înveţe o limbă străină şi acest lucru mă motivează să continui ceea ce fac. Fiecare din ei este ca o insulă nedescoperită! Acolo ei îşi fac studiile pe baza unei diplome obţinute deja, pe parcursul a doi ani. E foarte interesant.

Nu ne oprim aici, fiindcă acum activez încă într-un domeniu, ce ţine de educaţia incluzivă din Moldova. Este un domeniu nou pentru unele persoane. Noi promovăm ca toţi copiii cu nevoi speciale să fie încadraţi în instituţii educaţionale precum grădiniţe şi şcoli. Fiecare copil are dreptul să comunice cu semenii săi, e ceva firesc. Prin acest fapt se dovedeşte, că noi toţi avem drepturi egale.

Teaching—lucrul în domeniul educaţiei, care şi-mi este meseria principală, a dat multe rezultate în mod profesional.  Dar recent am ajuns la  o concluzie, că aş dori să-mi lărgesc cunoştintele în domeniu, care ţin de statutul  meu nou şi situaţie în care mă aflu nu numai eu, dar şi mai multe persoane. Aş dori să fac noi cunoştinţe, să vorbesc la teme anumite, să fac parte dintr-un cerc, unde sunt interese şi scopuri comune, să facem careva schimbări în mentalitate şi abordare şi tratare.  Cuvinte – cheie ar putea fi aici: “comunicare”, “conseliere”, “încadrare”, “asistenţă” şi,  cel mai important , “suport” şi  “înţelegere”.

Trebuie să admit că, spre regret, lumea în ziua de azi nu prea îşi cunoaşte drepturile sale. În aceeaşi situaţie se află şi persoanele cu dizabilităţi. Absenteismul şi lipsa de interes pentru a le cunoaşte, duce la situaţii neplăcute. Multe persoane cu dizabilităţi nu au încredere în faptul că drepturile lor ar putea fi respectate. De asemenea, lipsa unor istorii de succes şi tradiţionalismul nostru, cel de a sta închişi în casă fără a încerca măcar să luptăm, creează o stare a lucrurilor foarte negativă. Dar iată, graţie celor de la AO Motivaţie, se încearcă  informarea societatăţii cu privire la drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, organizarea diverselor acţiuni cu scopul de elimina nişte stereotipuri. Noi suntem bucuroşi să lucrăm împreună cu această echipă şi sperăm la rezultate frumoase în continuare.

Cu câţiva ani în urmă, am primit un tratament care a avut efecte adverse. În urma unei injecţii, am avut o reacţie de paralizare. S-a întâmplat la vârsta de 25 de ani, când visam la o carieră, eram în prag de nuntă şi aveam multe planuri. Viaţa mea s-a divizat în două capitole: „înainte” şi „după”, căci după un tratament medical, eu am nimerit în cărucior cu rotile. Timpul şi viaţa sau schimbat brusc, enorm. Nu ştiam, dacă mă voi scula-mă vre-o dată şi voi fugi, dansa, sări, mă voi întoarce la lucru, la modul de viaţă pe care l-am avut, sau simplu – să merg singură. Am devenit un vulcan dormant în cărucior, care era gata să fugă şi să sară, şi să facă orice pentru o singură mişcare.

 Am încercat însă multe, dar foarte multe ore de reabilitare şi recuperare, de la faptul că învăţam să stau în genunchi până la momentul când mergeam sprijinindu-mă de pereţi. Experienţa aceasta personală mi-a dezvolat  abilitatea de  “a asculta” şi de “a auzi”. Luptând şi acceptând statutul meu nou de persoană cu dizabilitate, am acceptat multiple lucruri noi. Multe deprinderi au fost extrase din viaţa mea cotidiană, dar multe au devenit realitate. Eu învăţam cum să mă descurc singură nu numai cu dizabilitate fizică, dar şi torturile emoţional-psihologice, luptând permanent cu ignoranţa lumii din jur şi simţul abandonării sociale. În acea etapa simţeam dorinţa de comunicare şi de a fi încadrată în viaţa socială, din care am fost automat exclusă din motive circumstanţiale.

Prin toate am înţeles: am înţeles însă că viaţa continuă şi are farmecul ei. Când am început să merg în baston, era un progres enorm pentru mine. Doream să lucrez, să socializez, să scap de rutină. Sunt foarte bucuroasă că am depăşit aceste momente şi că acum sunt mama unei fetiţe minunate.

 Din păcate, multe instituţii din ţara noastră nu sunt adaptate pentru accesul persoanelor cu dizabilităţi. Au fost cazuri când, de exemplu, un tânăr din cunoştinţele mele, care se deplasează cu ajutorul cârjelor canadiene, a alunecat pe podeaua umedă a unei bănci. Nu a ştiut la cine să apeleze, cui să îi obiecteze? Bine că nu a suferit mai mult, dar era riscul. Traversarea străzii tot este problematică. Dar iarăşi menţionez, graţie acestor seminare de instruire aflăm nu doar drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ci şi despre drepturile omului în general. Cunştinţele care le căpătăm sunt foarte utile.

La Institutul de Formare Continuă avem multe activităţi în afara orelor. Cel mai mult mă bucură că iniţiativa acestora vine din partea studenţilor. Ne pregătim serios pentru diverse sărbători, decorăm, confecţionăm, cu baloane, cu multe culori petrecem frumos aceste activităţi. De obicei, punem accent pe tematici legate de ţara noastră şi o ţară anglofonă şi, cel mai important, prin prisma acestor evenimente, studenţii vorbesc engleza, o şansă pentru o învăţare mai rapidă a acesteia.

Recunosc, am avut şi încă mă mai confrunt deseori cu unele momente mai puţin comonde, din cauza problemei de mobilitate pe care o am. Deseori, când doresc să plec cu fiica mea la teatru, îmi este greu să ridic scările, pe motiv că ele nu sunt ajustate accesului persoanelor cu nevoi speciale. De aceea, fie apelez la cineva să o însoţească pe fetiţa mea sau ea singurică intră în incinta teatrului, eu o însoţesc doar până la scări.  Transportul public la fel, nu est adaptat pentru persoanele cu dizabilităţi. Dacă şi există un asemenea transport, păi practic nimeni nu ştie de el.

Lumea vrea exemple de succes ale persoanelor cu dizabilităţi, ca un inbold pentru cei care au o situaţie similară dar nu vor să încerce să lupte. Cuvântul  ”NEÎNCREDERE”  le formează multe sentimente de complexitate, dar noi trebuie să folosim cuvântul „ÎNCREDERE” care duce la multe reuşite. Dacă este lege, trebuie măcar să încerci să o aplici.

Eu  am vrut să capăt  noi cunştine, să vorbesc, să comunic, să contribui şi să fiu de folos şi ajutor sau sprijin, indiferent de stare sau statut. Am reuşit, am simţit că respectiviele cunoştinţe din acest domeniu sunt foarte necesare.

Şi cum a zis poetul: “În aceeaşi limbă, toată lumea plânge/ În aceeşi limbă, râde un pământl”, sperăm să facem mai multe persoane fericite, să dovedim că este posibil. Trebuie totuşi să vedem partea plină a paharului!

Iuliana Mămăligă