Emma Matreniuc: “Lumea vrea exemple de success ale persoanelor cu dizabilităţi”
La finalul lunii noiembrie al acestui an, am avut ocazia să întâlnesc oameni noi şi optimişti, în cadrul unui traingin privind elaborarea şi utilizarea raportului holistic pentru a realiza schimbări sociale, organizat de AO Motivaţie din RM în colaborare cu COD – Center for Disability Orientation from Serbia şi finanţat de Delegaţia UE la Chişinău.
După mai multe discuţii cu participanţii şi organizatorii, am descoperit-o pe Emma Matreniuc, Lector de limbi străine la Institutul de Formare Continuă. O doamnă frumoasă la chip şi la suflet, cu un spirit de viaţă molipsitor, te face să înţelegi că trebuie să te bucuri de fiecare moment al zilei. Pe lângă munca de Lector, ea mai este implicată şi în domeniul protecţiei drepturilor persoanelor cu dizabilităţi. Cum se împac aceste activităţi în viaţa ei, aflaţi în materialul de mai jos.
Munca de lector mă impresionează. A fost şi este vocaţia mea care mă face să mă simt fericită şi împlinită. Şi chiar admit că studenţii mei sunt exemplari, chiar dacă sunt persoane adulte cărora le este mult mai dificil să însuşească o limbă străina, ei totuşi se străduie şi au rezultate bune. Îmi place interacţiunea cu ei, sunt interesaţi să înveţe o limbă străină şi acest lucru mă motivează să continui ceea ce fac. Fiecare din ei este ca o insulă nedescoperită! Acolo ei îşi fac studiile pe baza unei diplome obţinute deja, pe parcursul a doi ani. E foarte interesant.
Nu ne oprim aici, fiindcă acum activez încă într-un domeniu, ce ţine de educaţia incluzivă din Moldova. Este un domeniu nou pentru unele persoane. Noi promovăm ca toţi copiii cu nevoi speciale să fie încadraţi în instituţii educaţionale precum grădiniţe şi şcoli. Fiecare copil are dreptul să comunice cu semenii săi, e ceva firesc. Prin acest fapt se dovedeşte, că noi toţi avem drepturi egale.
Teaching—lucrul în domeniul educaţiei, care şi-mi este meseria principală, a dat multe rezultate în mod profesional. Dar recent am ajuns la o concluzie, că aş dori să-mi lărgesc cunoştintele în domeniu, care ţin de statutul meu nou şi situaţie în care mă aflu nu numai eu, dar şi mai multe persoane. Aş dori să fac noi cunoştinţe, să vorbesc la teme anumite, să fac parte dintr-un cerc, unde sunt interese şi scopuri comune, să facem careva schimbări în mentalitate şi abordare şi tratare. Cuvinte – cheie ar putea fi aici: “comunicare”, “conseliere”, “încadrare”, “asistenţă” şi, cel mai important , “suport” şi “înţelegere”.
Trebuie să admit că, spre regret, lumea în ziua de azi nu prea îşi cunoaşte drepturile sale. În aceeaşi situaţie se află şi persoanele cu dizabilităţi. Absenteismul şi lipsa de interes pentru a le cunoaşte, duce la situaţii neplăcute. Multe persoane cu dizabilităţi nu au încredere în faptul că drepturile lor ar putea fi respectate. De asemenea, lipsa unor istorii de succes şi tradiţionalismul nostru, cel de a sta închişi în casă fără a încerca măcar să luptăm, creează o stare a lucrurilor foarte negativă. Dar iată, graţie celor de la AO Motivaţie, se încearcă informarea societatăţii cu privire la drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, organizarea diverselor acţiuni cu scopul de elimina nişte stereotipuri. Noi suntem bucuroşi să lucrăm împreună cu această echipă şi sperăm la rezultate frumoase în continuare.
Cu câţiva ani în urmă, am primit un tratament care a avut efecte adverse. În urma unei injecţii, am avut o reacţie de paralizare. S-a întâmplat la vârsta de 25 de ani, când visam la o carieră, eram în prag de nuntă şi aveam multe planuri. Viaţa mea s-a divizat în două capitole: „înainte” şi „după”, căci după un tratament medical, eu am nimerit în cărucior cu rotile. Timpul şi viaţa sau schimbat brusc, enorm. Nu ştiam, dacă mă voi scula-mă vre-o dată şi voi fugi, dansa, sări, mă voi întoarce la lucru, la modul de viaţă pe care l-am avut, sau simplu – să merg singură. Am devenit un vulcan dormant în cărucior, care era gata să fugă şi să sară, şi să facă orice pentru o singură mişcare.
Am încercat însă multe, dar foarte multe ore de reabilitare şi recuperare, de la faptul că învăţam să stau în genunchi până la momentul când mergeam sprijinindu-mă de pereţi. Experienţa aceasta personală mi-a dezvolat abilitatea de “a asculta” şi de “a auzi”. Luptând şi acceptând statutul meu nou de persoană cu dizabilitate, am acceptat multiple lucruri noi. Multe deprinderi au fost extrase din viaţa mea cotidiană, dar multe au devenit realitate. Eu învăţam cum să mă descurc singură nu numai cu dizabilitate fizică, dar şi torturile emoţional-psihologice, luptând permanent cu ignoranţa lumii din jur şi simţul abandonării sociale. În acea etapa simţeam dorinţa de comunicare şi de a fi încadrată în viaţa socială, din care am fost automat exclusă din motive circumstanţiale.
Prin toate am înţeles: am înţeles însă că viaţa continuă şi are farmecul ei. Când am început să merg în baston, era un progres enorm pentru mine. Doream să lucrez, să socializez, să scap de rutină. Sunt foarte bucuroasă că am depăşit aceste momente şi că acum sunt mama unei fetiţe minunate.
Din păcate, multe instituţii din ţara noastră nu sunt adaptate pentru accesul persoanelor cu dizabilităţi. Au fost cazuri când, de exemplu, un tânăr din cunoştinţele mele, care se deplasează cu ajutorul cârjelor canadiene, a alunecat pe podeaua umedă a unei bănci. Nu a ştiut la cine să apeleze, cui să îi obiecteze? Bine că nu a suferit mai mult, dar era riscul. Traversarea străzii tot este problematică. Dar iarăşi menţionez, graţie acestor seminare de instruire aflăm nu doar drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ci şi despre drepturile omului în general. Cunştinţele care le căpătăm sunt foarte utile.
La Institutul de Formare Continuă avem multe activităţi în afara orelor. Cel mai mult mă bucură că iniţiativa acestora vine din partea studenţilor. Ne pregătim serios pentru diverse sărbători, decorăm, confecţionăm, cu baloane, cu multe culori petrecem frumos aceste activităţi. De obicei, punem accent pe tematici legate de ţara noastră şi o ţară anglofonă şi, cel mai important, prin prisma acestor evenimente, studenţii vorbesc engleza, o şansă pentru o învăţare mai rapidă a acesteia.
Recunosc, am avut şi încă mă mai confrunt deseori cu unele momente mai puţin comonde, din cauza problemei de mobilitate pe care o am. Deseori, când doresc să plec cu fiica mea la teatru, îmi este greu să ridic scările, pe motiv că ele nu sunt ajustate accesului persoanelor cu nevoi speciale. De aceea, fie apelez la cineva să o însoţească pe fetiţa mea sau ea singurică intră în incinta teatrului, eu o însoţesc doar până la scări. Transportul public la fel, nu est adaptat pentru persoanele cu dizabilităţi. Dacă şi există un asemenea transport, păi practic nimeni nu ştie de el.
Lumea vrea exemple de succes ale persoanelor cu dizabilităţi, ca un inbold pentru cei care au o situaţie similară dar nu vor să încerce să lupte. Cuvântul ”NEÎNCREDERE” le formează multe sentimente de complexitate, dar noi trebuie să folosim cuvântul „ÎNCREDERE” care duce la multe reuşite. Dacă este lege, trebuie măcar să încerci să o aplici.
Eu am vrut să capăt noi cunştine, să vorbesc, să comunic, să contribui şi să fiu de folos şi ajutor sau sprijin, indiferent de stare sau statut. Am reuşit, am simţit că respectiviele cunoştinţe din acest domeniu sunt foarte necesare.
Şi cum a zis poetul: “În aceeaşi limbă, toată lumea plânge/ În aceeşi limbă, râde un pământl”, sperăm să facem mai multe persoane fericite, să dovedim că este posibil. Trebuie totuşi să vedem partea plină a paharului!
Iuliana Mămăligă
