Să încep de la alt capăt: care e scopul unui om (oricărui om) care vine la biserică?

Merge ca să primească o doză de împlinire sufletească, să se calmeze spiritual? Să-și ogoiască pornirile de zi cu zi? Sau să asculte nemulțumirile, înjosirile, supărările unor persoane care pretind a ști pentru ce îți ”ascultă păcatele”, dar implică în această convorbire învinuiri. Dacă am 21 ani, sunt domnișoară și am rochia puțin mai jos de genunchi, dar nu până la pământ  - înseamnă asta desfrânare? Înseamnă oare asta că nu sunt botezată și că nici nu am de unde să știu vreo rugăciune?

Are dreptul un preot să mă impună să recit în fața lui o rugăciune (A LUI, NU A LUI DUMNEZEU) și să-mi reproșeze că RECIT rugăciunea ca o poezie? ARE DREPTUL?! Cine i-a dat acest drept? Dumnezeu?!

Pentru mine e clar absolut că în relația mea (perfectă, imperfectă, abruptă, ignorantă, dedicată, cum n-ar fi) cu Dumnezeu: nu am nevoie mai mult (niciodată) de intermediari.