Despre UE şi Transnistria
De câtva se tot vorbeşte în presă despre suspendarea de către Uniunea Europeană a restricţiilor privind circulaţia liderilor regimului separatist de la Tiraspol pe teritoriul său. La prima vedere, este o favoare făcută Republicii Moldova de către partenerii europeni, în vederea revigorării eficienţei procesului de negocieri. Dincolo de aceasta, consider că semnificaţia acestui eveniment este mult mai înaltă, fiind privită din perspectiva activizării rolului Uniunii Europene în politica internaţională în calitate de actor individual şi nu de un ansamblu de ţări care activează pe mână proprie. Am atras deja atenţia la beneficiile pe care le-ar putea aduce Chişinăului ridicarea problemei utilizării de către Rusia a contingentului militar din Transnistria drept bază pentru serviciile de spionaj, totuşi autorităţile moldoveneşti nu au reacţionat nici într-un fel la scandalul ruso-ucrainean.
Pare straniu, totuşi, deşi o explicaţie oficială nu a fost săcută, pot să-mi imaginez că decizia în această privinţă nu a fost adoptată numai la Chişinău, am tentaţia să consider că reglementare acazului transnistrean a intrat şi pe agenda UE, comunitatea europeană devenind o parte mult mai activă şi mult mai implicată în acest proces. Faptul dat face parte dintr-o gamă largă de activităţi de politică externă promovate de Uniunea Europenă în zona dinspre est, dar nu numai, a graniţelor sale. Specificul fenomenului constă în elaborarea unei agende comune, unitare având drept exponent individual UE şi nu unul sau mai multe state-membre. Este o poziţie promovată în stilul clasic al tradiţiei diplomatice europene: echilibrat, calculat, eficient, subtil şi eficient.
Stabilizarea situaţiei din statele de la periferia de este al UE constituie unul dintre imperativele necesare pentru securitatea socială a ţărilor de la graniţa de est: Bulgaria, România, Slovacia, Polonia, Ţările Baltice - instabilitatea socială, sărăcia, conflictele fenerează migraţia, criminalitatea, distabilizarea contactelor economice etc.. Securitatea regională a devenit una dintre proirităţile politicii externe a UE. Bruxelles-ul a devenit un actor mult mai activ decât SUA în Balcani, fapt care a condus la depăşirea treptată a efectelor conflictelor din fosta Iugoslavie, acum rolul UE în Europa de Est este, cel puţin, comparabil cu cel al SUA.
Putem doar să ne închipuim beneficiile enorme pe care are să le obţină Republica Moldova de pe urma participării Uniunii Europene în soluţionarea diferendului transnistrean, inclusiv prin influenţa exercitată asupra Ucrainei. Încorporarea Moldovei în sistemul de securitate regională al UE pare o perspectivă cu adevărat bună.
