Svetlana Plămădeală: Despre misiunea UNAIDS în Moldova, tendința spre zero discriminare și despre ceea ce poate face un om obișnuit pentru a stopa epidemia HIV

Pentru interviul cu Svetlana Plămădeală, coordonator UNAIDS în Moldova, m-am pregătit temeinic: de trei ori am modificat întrebările, am cumpărat câteva seturi de baterii pentru reportofon. ”Știi, bunica mea a fost și ea rusoaică, și încă ce rusoaică!”, a început conversația noastră Svetlana, ceea ce de-a dreptul m-a surprins. Dintotdeauna am considerat că un coordonator, mai ales unul de la UNAIDS, este un sfânt care oferă interviuri doar în prezența secretarului de presă și se exprimă exclusiv prin fraze și tipare oficiale. Nu am avut dreptate. Svetlana s-a dovedit a fi foarte deschisă, sinceră și autentică. Înainte de a conecta reportofonul, noi am reușit să discutăm despre bunica ei care a trecut prin tot războiul, despre Dostoievski, copiii noștri și despre multe altele, care, din motive ușor de înțeles, nu au fost incluse în textul final, dar acesta din urmă nu a avut de suferit din această cauză.

Svetlana, activitatea organizației UNAIDS este ceva foarte vag pentru mine, de aceea, în calitate de primă întrebare, ați putea să ne explicați cu ce anume se ocupă UNAIDS în general și în Moldova în particular?

Organizația UNAIDS este o organizație relativ tânără. Ea a apărut în momentul când a apărut problema HIV/SIDA, o problemă globală care a afectat milioane de vieți. Co-sponsori și parteneri ai UNAIDS sunt 10 organizații ale ONU, cărora recent li s-a alăturat cea de-a 11-a – Femeia ONU (UN Women). Activitatea UNAIDS se desfășoară cu sprijinul tuturor acestor 11 organizații ONU. Dacă este să ne referim la scopurile UNAIDS de amploare globală, atunci toate acțiunile noastre sunt orientate spre dezideratul de a învinge HIV/SIDA. Dar, bineînțeles, această victorie este imposibilă fără a depune eforturi în domeniul profilaxiei, accesului la tratament, îngrijirilor și suportului, precum și integrării și socializării persoanelor care trăiesc cu HIV.

Întreaga activitate UNAIDS se bazează pe un șir de principii fundamentale care sunt descrise în ultima strategie a organizației noastre – este vorba despre strategia pentru anii 2011-2015. Aceasta se întemeiază pe zece sarcini, realizarea cărora ne va da posibilitatea de a stopa epidemia HIV/SIDA. În multe țări în acest sens deja poate fi observat un progres semnificativ, la noi el nu este chiar atât de sesizabil. Oricum noi ne concentrăm cu toții pe realizarea acestor scopuri pentru ca, în consecință, să ajungem la 0 cazuri noi de infectare, 0 decese și 0 discriminare. Dacă vorbim despre misiunea UNAIDS în Moldova, aceasta se aliniază la cea globală, însă, în general, nu este atât de impunătoare, întrucât reprezentanța noastră a trecut printr-un proces de reformare pentru a spori eficiența utilizării resurselor.

Anume așa se explică faptul că în oficiul UNAIDS din Moldova activează două persoane – Dumneavoastră și, de ceva timp, asistentul Dumneavoastră?

Exact. Asemenea birouri UNAIDS cu o singură persoană în calitate de coordonator există, de asemenea, în Belarus, Tadjikistan și Armenia. În ceea ce ține de prioritățile la nivel național pe care le-am stabilit pentru anii 2014-2015, în primul rând, este vorba despre extinderea accesului la serviciile de prevenție și cele medicale pentru persoanele din grupurile de risc sporit (este vorba despre utilizatorii de droguri injectabile, lucrătoarele sexului comercial, bărbații care practică sex cu bărbații (BSB)).

Foarte interesant! Știți de ce? Pentru că la noi toți se străduiesc să evite ultima categorie de persoane.

În decembrie 2014 ne-a vizitat un expert internațional, care ne-a ajutat să constatăm și să evaluăm date statistice importante care se referă la epidemie. Și o atenție deosebită a fost acordată anume ultimei categorii de persoane. BSB au fost parte a studiului bio-comportamental de generația a doua, care a constatat că pe parcursul câtorva ani, și anume din anul 2010 până în 2013 prevalența HIV în cadrul acestei categorii a crescut – la Chișinău de la 1,7% până la 5,4%, la Bălți această cifră s-a majorat de la 0,2% până la 8,2%. Este o creștere semnificativă care necesită atenție și implicare.

Revenind la priorități, este de menționat, de asemenea, extinderea accesului general la tratament, în special pentru acei care nu-și cunosc statutul. Oficial, la noi trăiesc aproximativ 9000 de persoane cu statut, însă cifra estimativă este de două ori mai mare, ceea ce înseamnă că un număr impunător de persoane nu-și cunosc statutul, respectiv, ei nu pot primi tratament. O altă prioritate la nivel național este asigurarea finanțării de durată a programelor din domeniul HIV/SIDA. Acum ne aflăm la etapa când statul trebuie să-și asume treptat cea mai mare parte a finanțării cheltuielilor în domeniul profilaxiei, tratamentului și îngrijirilor. De asemenea, printre prioritățile noastre se află și integrarea drepturilor omului și aspectelor gender care necesită o atenție deosebită, întrucât aceasta este o condiție favorabilă pentru implementarea tuturor celorlalte activități.

Având o părere destul de ambiguă despre autoritățile noastre, mie mi se pare că lor nu le prea pasă sau, altfel spus, problema HIV/SIDA evident nu se află printre prioritățile celor care sunt la putere. Cum încercați să răzbateți până la ei? Vă aud ei? Și chiar credeți că peste un timp oarecare toate cheltuielile legate de tratament și profilaxia HIV/SIDA vor fi acoperite din contul finanțării de stat?

Să le luăm pe rând: până în anul 2014 domeniul HIV/SIDA a fost finanțat 20% din bugetul de stat, iar restul 80% erau acoperite din resursele Fondului Global, politica căruia a salutat întotdeauna preluarea unei părți de finanțare de către stat.

Din anul 2015, potrivit cu cererea de finanțare a țării în cadrul noului model de finanțare a FG, statul și-a asumat, de asemenea, obligațiunea de a trece la schema 60 x 40, adică 60% vor fi asigurate de stat, iar restul 40% – de către Fondul Global. Această performanță trebuie atinsă către anul 2017. Începând cu anul 2015, statul și-a asumat în premieră obligația de a finanța programele de reducere a riscurilor (Harm Reduction) pentru reprezentanții grupurilor cu risc sporit. În decembrie 2014 a fost elaborat documentul corespunzător care a trecut prin ministre și acum așteaptă aprobarea finală.

Dacă ne uităm la această problemă din alt punct de vedere, realitatea nu poate fi contestată – acum ne aflăm într-o situație destul de complicată din punct de vedere economic, este vorba de criza care, la rândul său, presupune reducerea bugetelor, micșorarea finanțării. Impactul acestui fapt deja se resimte în sistemul de ocrotire a sănătății în general și poate afecta domeniul HIV/SIDA. În opinia mea, chiar și în cazul când au fost asumate obligațiuni și semnate acte oficiale, această nu înseamnă neapărat că anume așa se va întâmpla. Cu toate acestea, noi trebuie să ne consolidăm eforturile pentru a ajunge la aceasta. Ceva asemănător se poate observa în realizarea programelor de reducere a riscurilor: pe hârtie este specificat totul, dar în realitate nici un proiect deocamdată nu este finanțat de stat.

Svetlana, cu câteva zile înainte de interviul nostru, în Nigeria a fost adoptată legea ”Împotriva discriminării în legătură cu HIV/SIDA”. Noi avem ceva asemănător?

Moldova este una dintre țările lidere în acest sens. Țara noastră recunoaște supremația normelor internaționale în domeniul drepturilor omului și conține dispoziții concrete care interzic discriminarea și asigură șanse egale pentru toți. Prevederile fundamentale în acest sens se regăsesc în Constituție, în Legea cu privire la ocrotirea sănătății, Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic, Legea cu privire la drepturile și obligațiile pacienților. De asemenea, au fost adoptate două proiecte de lege specifice, în care este consemnat negru pe alb ce este discriminarea și cum să luptăm cu ea. Prima lege este Legea cu privire la asigurarea egalității de șanse (lege organică). Cea de-a doua – Legea cu privire la profilaxia infecției HIV/SIDA. Întrebarea este cum se implementează aceste legi. Da, ele sunt foarte frumos consemnate pe hârtie, însă legea trebuie să fie lege în viața reală. În acest sens, UNAIDS are principii și recomandări care tind să susțină asigurarea unei integrări pragmatice a drepturilor omului în contextul HIV/SIDA. Avem o cale lungă de parcurs până la momentul când drepturile cetățenilor vor fi nu doar scrise pe hârtie, ci și respectate pe deplin.

Cum credeți, cui trebuie să-i aparțină această inițiativă – de a informa generația în creștere despre problema HIV/SIDA – părinților, învățătorilor, organizațiilor nonguvernamentale?

Școala este unul dintre principalele instrumente în prevenirea comportamentului riscant și aceasta nu se limitează doar la simple cunoștințe despre ce este HIV/SIDA. Mie mi se pare că în școli copiii trebuie învățați și educați cum să ia o decizie corectă într-o situație de risc, să învețe să respecte pe alții și pe sine însuși, să fie responsabili… Acestea sunt valorile pe care trebuie să le cultive anume școala, mai ales, în condițiile în care multe familii la noi se destramă, părinții trăiesc la distanță.

Știi, în clasa a 7-a, la una dintre lecțiile de educație civică, fiului meu i s-a explicat ce este HIV și el a venit acasă foarte inspirat. Totuși doar această informație a fost insuficientă și eu i-am dezvăluit aspectele care îl interesau, pentru că sunt ferm convinsă că cea mai puternică armă de care dispune generația în creștere este informația.

De exemplu, când fiul meu m-a întrebat prima dată despre sex, pentru mine această discuție a fost destul de complicată, o discuție care a conținut nu doar explicații și reflecții pe seama cât este de minunat sex-ul, ci și avertizări cu privire la asigurarea siguranței, la reducerea riscurilor care apar în perioada când începe viața sexuală. Părintele modern trebuie să-i asigure copilului ceva mai mult decât doar hrana, îmbrăcămintea, un acoperiș și studii bune. Noi trebuie să avem capacitatea de a ne implica în dezvoltarea copilului nostru. Noi trebuie să oferim răspunsuri la întrebările care îi interesează pe copiii noștri, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna plăcute și comode pentru noi. Nu trebuie să ne fie frică, noi trebuie să vorbim.

Poate ar fi trebuit să Vă întreb chiar de la bun început, dar Vă voi întreba acum – cum a început cariera Dumneavoastră în domeniul profilaxiei HIV/SIDA?

Totul a început în anul 2002, când m-am angajat în proiectul organizației ”Caritas Luxemburg” în calitate de specialist pe relații cu publicul. Acesta a fost un proiect care se referea, în principal, la problema tuberculozei, dar avea, de asemenea, tangențe cu problema HIV/SIDA. De la bun început am fost preîntâmpinată că voi avea de comunicat cu persoane care trăiesc cu HIV și, sincer, nu am avut nici o temere sau frică. Pentru că atunci când vezi omul, în fața ta se află o personalitate, și nu boala.

Vă amintiți momentul când ați cunoscut o persoană care trăiește cu HIV? Care a fost reacția Dumneavoastră?