Altceva doream să zic. Am urmărit tot ce-a apărut pe net de la acţiunile din România, Chişinău, Bălţi şi Orhei. În toate filmuleţele, în toate pozele apar aceeaşi oameni, aceleaşi feţe. Îi ştiu aproape pe toţi, pe unii personal, pe alţii de pe net. Maxim o sută de oameni care de cel puţin 2 ori pe an (1 decembrie şi 27 martie) se adună în Chişinău, Bucureşti şi strigă “Unire, unire”, în timp ce trecătorii privesc speriaţi la ei. N-am nimic cu cei din Noii Golani, am mulţi prieteni care fac parte din această mişcare, dar cu toată sinceritatea, nu mă regăsesc în aceste mitinguri stradale cu ţipete patriotice. Nu poţi să strigi UNIRE într-un oraş unde un procent sau 2 din populaţie vrea asta, iar restul te privesc cu teamă că dacă totuşi Moldova s-ar uni vreodată cu România, Moldova se va transforma în câteva judeţe sărace cu şefi veniţi de peste Prut.
A trecut vremea românismului de paradă. Mă bucur că au mai rămas tineri care cred în unire şi o demonstrează cu fiecare ocazie în stradă. Eu vreau să cred, dar nu pot. Cred mai mult în patriotismul pragmatic decât în cel romantic.
Până acum cei din România învinuiau comuniştii de la Chişinău, că aceea îi împiedică să cunoască Basarabia. Acum nu mai sunt nici comunişti, a fost luată şi sârma de la Prut. De la Suceava ajungi mai repede la Chişinău decât la Bucureşti. Te costă aproape bănuţi o călătorie în Basarabia. De ce totuşi nimeni nu merge ? Cum zicea un profesor de la Universitate, poate atunci, în 1918 paharul dragostei pentru basarabeni nu era aşa de plin de n-a rezistat această Unire.
În timp ce 100 tineri strigau slogane patriotice, ceilalţi (comsomoliştii tineri) făceau congres şi puneau “ţara la cale”. Tare mi-e frică să nu se-ajungă la anticipate, să nu ne trezim atunci cu “surprize”…
