Imunitatea parlamentară: ce înseamnă abolirea acestui atribut al mandatului parlamentar?

Săptămâna trecută s-a votat pentru scoaterea imunității. Proiectul legislativ a fost adoptat în prima lectură cu majoritatea simplă și prevede eliminarea alin.3, art. 70 din Constituția RM, dar și alte legi, în scopul asigurării egalității tuturor în fața legii. Autorii săi susțin că lipsirea de imunitate nu va limita dreptul la libertatea opiniei și votului (art.71) pentru că deputații nu vor putea fi trași la răspundere penală, civilă sau contravențională pentru voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului, deși chiar și în condițiile regimului protejat de imunitate au existat cazuri de rezonanță în care anumiți deputați au ajuns după gratii în urma unor procese judiciare sumare, închise publicului și politizate. Argumentele ”aboliționiștilor” nu i-au convins pe toți. Deputații liberali au declarat că ar putea susține condiționat proiectul, oferindu-se să voteze amendarea Codului Penal, dar să oblige acuzarea și judecătorii care vor lua deciziile în instanță să achite costurile unor procese judiciare pierdute la CEDO, dacă acestea vor avea loc. Alți deputați PCRM și PSRM au afirmat că pierderea imunității crează avantaje numai pentru democrați (PD), cei care dețin aparent o influență clară asupra actualului sistem judecătoresc și al procuraturii. Suspendarea imunității deputaților nu este o chestiune tehnică lipsită de importanță. Este clar că oponenții acestei inițiative au niște frici justificate de concentrarea puterii politice și judiciare în mânile liderului actual al PD. Abolirea imunității are din punctul meu de vedere mai multe scopuri și oportunități pentru PD.

Înainte de toate, ridicarea imunității actuale face parte din pârghiile argumentative ale PD de a susține necesitatea ”revocării” deputaților ca avantaj al sistemului majoritar-uninominal, simulând că atâta timp cât nu mai există o imunitate constituțională nu mai poate exista nici principiul ”orice mandat imperativ este nul” de care se împiedică în acest moment ”teoria și practica” autorilor modificării Codului electoral. Există vre-o garanție că suspendarea imunității parlamentare nu va fi folosită abuziv de către procurorii aflați sub controlul direct al PD? Niciuna, și cu atât mai mult nu poate garanta acest lucru deputatul Sârbu, al cărui traseism politic a făcut istorie. Este adevărat că și alte partide au flirtat anterior cu ideea abolirii imunității parlamentare sub diverse interese. Astfel, înainte de alegerile anticipate din 28 noiembrie 2010, candidații PLDM s-au arătat dispuși să renunțe la imunitate în scopul combaterii corupției, incluzând ulterior această prevedere în programul de guvernare al AIE, dar evoluțiile din sistemul judecătoresc au dezamăgit în ultimii ani pentru ca scopul acestei inițiative să mai fie sustenabil.

În al doilea rând, ar trebui să revenim asupra conceptului juridic de ”imunitate parlamentară”. Imunitatea nu este sub nici o formă o discriminare a cetățenilor simpli de aleșii lor, ci mai degrabă un mijloc de protecție pentru a-i apăra pe aceștia de eventuale abuzuri, procese îndreptate pentru a-i scoate din funcția de prutător al suveranității legislative. Legea cu privire la statutul deputaților din Parlamentul RM (Nr. 39 din  07.04.1994) susține prin art.9 că, ”imunitatea are drept scop protejarea deputatului împotriva urmărilor judiciare și garantarea libertății lui de gândire și de acțiune, sub paravanul căreia, deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică sub nici o formă pentru opiniile politice sau voturile exprimate. Sub incidența art.10, deputatul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat, cu excepția cazurilor de infracțiune flagrantă sau trimis în judecată pe cauză penală ori contravențională, fără încuviințarea prealabilă a Parlamentului, după audierea (ascultarea) sa”. Imunitatea parlamentară reprezintă un mijloc de protecție apărat prin două noțiuni juridice conexe: iresponsabilitate și inviolabilitate. În acest caz, iresponsabilitatea înseamnă dreptul parlamentarilor de a nu răspunde juridic pentru opiniile și voturile exprimate în exercitarea mandatului, însemnând că folosirea mandatului nu este un privilegiu, ci doar o garanție în exercitarea mandatului în calitate de reprezentant delegat al cetățenilor. Totodată, reținem sensul inviolabilitățiii ca un drept al parlamentarilor de a nu fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea expresă a comisiei de control și imunități, în sensul că deputații răspund penal doar pentru faptele care nu au legătură cu opiniile sau cu voturile exprimate în exercitarea mandatului; astfel, deputații nu pot fi exonerați de răspunderea penală, dar se cere încuviințarea unei comisii parlamentare pentru a se verifica temeiul ce impune luarea măsurilor respective, evitându-se astfel urmăririle judiciare abuzive.

Al treilea lucru care face inițiativa retragerii imunității ”curioasă” ține de faptul că aparține partidului de guvernare, ceea ce ridică în mod automat întrebări legate de riscurile care ar putea lovi în opoziție dacă acest proiect ar fi votat în ultima lectură. Autorii proiectului susțin că imunitatea ”a fost distorsionată și a devenit un permis de samovolnicie și de ignorare a legii în interes personal” (S.Sârbu, Publika). În realitate, opoziția are nevoie peste tot în lume de imunitate parlamentară pentru a-și exercita în mod liber mandatul de deputat, ca pilon al pluralismului politic. Președintele Turciei are nevoie de ridicarea imunității deputaților pentru a-i pune la punct pe deputații curzi. În 2016, existau 138 solicitări de suspendare a imunității deputaților turci dintre care 101 reprezentau deputații din opoziție inclusiv de centru stânga și curzi. Președintele Recep Erdogan susține că ”poporul turc nu ar dori să aibă un parlament cu deputați vulnerabili, mai cu seamă deputați care ar susține Partidul Muncitoresc al Kurzilor!” Mai ales după strania lovitură de stat din această țară nu cred că această logică este enigmatică. Nu-i clar însă la ce se gândesc deputații din Parlamentul RM, care susțin abolirea imunității parlamentare, amăgindu-se cu o retorică populistă, care nu are absolut nici o logică constituțională. Au mai existat în istorie cazuri ciudate în care deputații unor parlamente au încercat să intre în favoruri unei puteri de care se temeau, sperând cumva că vor scăpa. Așa s-au gândit eserii din Duma rusă înainte de revoluția bolșevicilor din Petrograd (1917). Ne proneslo!

În sfârșit – actuala majoritate din Parlamentul RM are în calitate de aliat Curtea Constituțională. În aprilie 2016, CC a avizat pozitiv inițiativa legislativă a 39 deputați cu privire la suspendarea imunității, stabilind 6 luni pentru a revizui art.70 al Constituției, cel care prevede în pct.3 că, deputatul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat, cu excepția cazurilor de infracțiune flagrantă, sau trimis în judecată fără încuviințarea Parlamentului, după ascultarea sa. Notăm că avizul pozitiv al CC se potrivește ca o mănușă proiectului de modificare a sistemului electoral, și a extinderii controlului politic al PD asupra componenței actualului și viitorului legislativ de la Chișinău. Anterior, CC exprimase chiar o opinie separată pe subiectul imunității parlamentare, plină de rezerve judicioase ”ținându-se cont de starea justiției din RM” (p.5). Să înțelegem din acest minunat pasaj că, între timp, starea justiției din RM a devenit un etalon pe plan internațional și planetar!?? Misterioasă această schimbare de aplomb constituțional. Din păcate, intențiile actualei majorități ar putea afecta dramatic situația juridică a opoziției și nu se încadrează în materia și normele internaționale consacrate în acest domeniu.

Într-un Raport cu privire la regimul imunităților parlamentare (CDL-INF (96) 7), aprobat de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) a Consiliului Europei, aprobat în cadrul celei de-a 27 reuniuni plenare din 17-18 mai, 1996, se menționa că, “Imunitatea parlamentara continua sa fie o institutie care protejeaza independenta membrilor fata de celelalte puteri si libertatea lor de actiune si de exprimare, cu toate ca relatia dintre caracteristicile diferitelor puteri a evoluat considerabil în democratiile parlamentare. Aceasta protejeaza, de asemenea, parlamentarii de posibile abuzuri ale majoritatii” (§ 102). În Avizul s[u pe marginea proiectului de revizuire a Constitutiei României (CDL-AD (2002) 12), adoptat la cea de-a 51-a reuniuni plenare din 5-6 iulie 2002, Comisia de la Vene’ia s-a referit si la imunitatea parlamentara, consemnând că “imunitatea parlamentara ar putea avea un anumit sens în statele aflate în proces de tranzitie spre democratie si având o experienta politica autoritara, lunga si recenta, unde nu poate fi exclusa ingerinta puterii executive în functionarea normala a Parlamentului si unde nu poate fi garantata în totalitate independenta puterii judecatoresti” (§ 33). Totodată, Comisia de la Venetia sustine ca “Urmeaza sa se faca diferenta clara între iresponsabilitatea referitoare la opiniile si voturile emise în exercitiul functiunii – care trebuie sa fie totala – si imunitatea de jurisdictie, care impune sa se prevada ca deputatul eventual urmarit pentru savârsirea unui delict nu va trebui sa raspunda pentru actul sau decât în fata unei jurisdictii speciale. Între acestea doua, se situeaza chestiunea urmaririi sau a arestarii unui membru al parlamentului în timpul sesiunii parlamentare (inviolabilitate). În orice ipoteza, trebuie sa fie solicitata autorizatia camerei, care se manifesta prin ridicarea imunitatii parlamentare a deputatului sau a senatorului vizat” (§§ 34-35 din Avizul mentionat supra).  

În cazul modificarii articolelor 70 si 71 din Constitutie, trebuie luata în calcul si jurisprudenta CEDO. Curtea Europeana a constatat ca majoritatea, sau chiar totalitatea statelor semnatare ale Conventiei Europene pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale acorda o forma de imunitate membrilor organelor legislative nationale, precum si ca privilegii si imunitati sunt, de asemenea, acordate membrilor Adunarii parlamentare a Consiliului Europei si membrilor Parlamentului European. Ideea că prin ridicarea imunității s-ar crea un act de justiție prin eliminarea unui privilegiu nemeritat este eronată și neconcludentă. Numai în 4 state (Marea Britanie, Malayezia, Zimbabwe și Olanda) nu este recunoscută imunitatea parlamentară, în timp ce în 30 de state imunitatea legislativă este absolută, urmată de alte 50 de state în care imunitatea nu se aplică în cazul flagrantului delict, iar în 10 state imunitatea este recunoscută doar în materie civilă. Imunitatea este consacrată și de legislația Uniunii Europene, astfel încât și eurodeputații Parlamentului European sunt protejați prin condiția de a cere ridicarea acestei protecții din partea Comisiei pentru Afaceri Juridice, anunțată în plen și urmată de un raport în care Comisia va delibera dacă acceptă sau respinge cererea de ridicare a imunității sau a cererii de apărare a imunităților și privilegiilor atribuite prin mandatul de ales. Imunitatea nu este deci o invenție politică a RM, iar scoaterea ei nu asigură imediat responsabilizarea corpului legislativ. Asta ar trebui să fie pusă în preambulul oricăror discuții pe acest subiect. Înainte de orice retorică populistă. Imunitatea are importante efecte politico-juridice și constituționale imposibil de neglijat. Imunitatea nu ar trebui să fie citită ca o impunitate, ci doar ca o posibilitate de exercitare a mandatului transmis de cetățeni pentru reprezentarea lor politică.