Mi-ai zîmbit pe stradă. Ţi-am provocat un zîmbet şi nu a fost greu deloc. Risc să par caraghios da chiar nu-mi pasă. Pînă la urmă, nu contează de ce ai zîmbit, o fi un rîs ironic sau poate toata ziua m-ai căutat, ai vrut să te facă cineva să zîmbeşti dar tot ce ai văzut a fost doar mizerie, oameni perfizi şi priviri dezaprobatoare. De ce doi oameni străini nu-şi pot zîmbi unul altuia? Adică pot, dar se întîmplă atît de rar? Am multe întrebări iar tu ai zîmbit, îţi zic, tu crezi în semne? Ador ciocolata fierbinte…

Eşti tînără, părinţii nu te înţeleg iar tu arzi de nerăbdare să iei viaţa în piept. Nu eşti departe de afirmare, puţin la stînga, un kilometru mai la dreapta şi eşti pe drumul cel drept. Cînd erai mai mica, aşteptai prinţul care să te fure de acasă şi să te ducă direct în palat, să-i faci copii şi să fii fericita, să-i contaminezi şi pe alţi oameni cu fericirea ta, dar ai căzut urît. Pămîntul a fost prea departe de cerul în care zburai. Acum îmi spui că nu există drum fără obstacole, iar dacă dai de un astfel de drum, cel mai probabil, el duce… nicăieri…

Emani energie pozitivă şi mă cucereşti. Pot să-ţi spun orice, tu întreabă-mă, eu îţi spun. Blogger din zona .md, nebun şi naiv, cu tupeu rusesc şi mîndrie de la români, deştept din întîmplare şi prost de la natură. Ah da, lenos, foarte lenos. Tocmai începeam şirul meu de neajunsuri dar mă întrerupi. M-ai învăţat să fiu eficient, cică eficienţa e cea mai inteligentă formă de lene. Avem şi puncte comune- credem în oameni, investim încredere, ca în business, cine nu riscă, nu cîştigă.

Hai că ne alungă din cafenea. Localurile se închid la partea cea mai interesantă. Tot ce te mai rog, e să-mi mai zîmbeşti o dată, tu rîzi dar nu pentru mine, ci de felul în care te-am rugat să rîzi. Acum nu mai rîdem ca doi oameni străini, ne bucurăm că am avut încreedre unul în altul, ne bucurăm de micile bucurii ale vieţii…