Știri sociale

M-am lăsat pradă amintirilor şi zîmbesc frumos, ştrengăreşte. Dar acum sunt singur în faţa calculatorului şi îmi aduc aminte că bunicile mele au murit în urma buneilor, deşi casa nu a fost vîndută, ci înstrăinată către rude de gradul unu sau doi, ultima dată cînd am trecut pe acolo nu mai era mirozna acea de copturi şi bunătăţuri, uliţa mi s-a părut pustie, satul şi mai pustiu. A mai rămas doar în visul meu.
Uliţa copilăriei mele sunt, de fapt, două. De fapt trei, numai că una nu era chiar uliţă, ci o cărare pe care mergeam spre şcoală cu bunul mei prieten Liova. De fapt e Leonte. Zilele trecute mergeam pe o şosea asfaltată, cu fiul meu, care, fiind la oraş, nu-mi prea cunoaşte uliţele copilăriei mele. Uliţa mea e un univers întreg, o uliţă de ţară, pe care trec toţi oamenii, dar a doua e mai importantă, pentru că este cărarea pe care o parcurgeam zi de zi cu Liova spre şi dinspre şcoală, iar a treia, universul adică, fiind cam tot satul şi împrejurimile.
Uliţa propriu-zisă este strada copilăriei mele, într-un sat destul de mare, dar confundat cu un alt sat, care are mănăstire şi era în acest fel mai cunoscut. Pe timp de ploaie uliţa (care era "pavată" cu un praf de o palmă) se transforma în zonă inaccesibilă maşinilor. Acel praf mi s-a întipărit în memorie ca ţărîna în care mă jucam cu puţa... ei, nu numai eu, ci şi Nelu, Chiuşa şi iar Liova, dar şi să provocăm o colbăraie cu mai multe crengi cu frunze încît albiturile întinse de către gospodine să devină de o altă culoare.
Ulita copilăriei mele era de fapt foarte importantă, pentru că de o parte şi de alta erau construite în total 12 case, patru de o parte şi 8 de altă parte. Şi cum era la ţară, pe atunci, prispa şi soba şi multe alte elemente de construcţie foloseau ca materie prima paiele amestecate cu bălegar de cal. Procedeul se numea "lipire". Şi eu, ca un copil harnic ce eram, plecam pe uliţă la adunat de materie primă.
Ce îmi plăcea în mod special în grădina părinţilor mei erau doi copaci de cireşi, înalţi cît biserica din care, cînd eram pedepsit pentru isprăvile mele, urmăream meciurile de fotbal de pe stadion, mîncam sau culegeam cireşe ca să-i îmbunez pe ai mei. De atunci am o foarte mare plăcere să culeg cireşe.
Oamenii compensau sărăcia cu o curăţenie şi o frumuseţe simplă. "De ţară". Fiecare gospodar de pe uliţa mea avea vie, care făcea dealul unde se întindea uliţa ca fiind cel mai verde, erau grădini care miroseau mirific şi din care oamenii făceau un vin boeieresc, un vin roşu, care, vorba tatei, «nu pot să merg la medic pentru că vasele sangvine sînt murdare ca paharul din care am băut ». Am uitat să spun că, în ograda noastră intrau zilnic zeci de oameni pentru o «Bună ziua », dar care erau remuneraţi cu cîte un pahărel de ghiurgiuliu. Ei, bine, şi de gîrliciul de la beci sunt legate multe amintiri ale copilăriei mele. Nu ştiţi ce este gîrliciul ? Păi, sunt scările care legau lumina zilei cu răcoarea de lîngă butoaie.
Aveam şi eu rînduiala mea în această zonă de interese. Cînd taică-meu avea de lucru sau nu prea era în duşi buni, mă punea de gardă să urmăresc cine trece pe stradă. Dacă nu-i prea convenea vizitatorul, îşi găsea, chipurile, urgentă de treburi, în care vizitatorul stătea cît stătea, fără să mai fie tratat cu ospitalitatea obişnuită în ograda noastră, dădea deci să să ducă. Şi taică-meu îl oprea şi îi oferea să bea direct din litru (un vas de un litru), care îl punea pe oaspete în dilemă : cum să bea repede un litru cu vin cît ar încăpea în patru pahare de 250 mg ? Dacă stătea la cumpănă, taică-meu, glumeţ din fire, îi spunea că are treburi şi dacă o intrat acesta cu trebi sau fără trebi, sa înghită acel litru de vin că nu are cum să-şi piardă timpul preţios.
Nu ţin minte ca cineva să nu acceptat acel litru în arşiţa de vară, cînd pentru un strop de vin beţivul era gata să facă orice. Aha, am spus-o şi pe asta – orice vizitator, în concepţia mea, era un beţivan, deşi, în realitate, erau oameni gospodari. Dar, dacă erau gospodari, îmi ziceam, de ce nu au vinul lor ?
Casa: ţărănească, trei camere. « Casa mare » e o cameră unde aveam acces numai de marile sărbători. De fapt, accesul era pentru oaspeţi, rude. Noi, copiii, stăteam în camera « din fund », care ne despărţea de camera « din faţă » doar de o simplă uşă. Camera « din fund » servea şi ca dormitor, şi ca bucătărie. În genere, aici încăpeam cu toţii: mama şi tata şi 5 fraţi şi surori. Cuptorul care ne-a fost şi leagăn şi împărăţie, dădea cu fereastra spre drum, spre care priveam zile întregi în zile de iarnă pentru că nu aveam încălţăminte de iarnă sau pentru că eram pedepsit pentru şotiile şi trăsnaiele mele.
Ţin minte de Sf. Vasile am umblat pe toate uliţele, de dimineaţă pînă seara cu semănatul, fapt pentru care tata mi-a luat hainele şi le-a atîrnat într-un sarai. Am stat pe cuptor cinci zile, pentru că nimeni nu îndrăznea să mi le aducă, iar eu nu cutezam să ies dezbracat, numai în chiloţei, pe timp de iarnă. Si atunci priveam pe fereastră cum prietenii mei să dădeau cu sania, « cu lîjile » şi « canhioarcele ».
La care se adaugă lemne de tăiet, găini de alergat, oi de păscut. Mergeam cu oile la păscut de obicei primăvara, pînă le luau ciobenii la stînă. Toată mahalaua era la rîpă, pentru că pe lîngă faptul că păşteam oile, multe jocuri le mai organizau băieţii prin rîpa mare sau hîrtoape. Eu nu prea deosebeam hîrtoapele de cartoafe, aşa că am fost ţinta glumelor cînd oile au pornit spre « cartoafe » şi strigam în gura mare că oile sunt departe, dar băieţii rîdeau şi eu nu înţelegeam de ce o fac. Păi, dacă se duc oile la « cartoafe » şi nu la hîrtoape, nu este de rîs ?
Rîpa mică a fost locul unde am învăţat ţurca, jocul de-a războiul, locul unde m-am julit la genunchi de mii de ori... etcetera, plus locul unde jucam hochei pe ghiaţă cu cele două Anicuţe care se ţineau bine pe patine, în defavoarea mea că nu eram tare la acest capitol.
Gîrla... mamă ce stres am mai făcut mahalalei noastre cînd eu, Nelu şi Chiuşa am plecat la pescuit pentru prima dată, în gîrla mică, în gîrla mare. Nu se prindea deloc peşte şi după vreo dpuă ore unde mă strigă Nelu că o prins un peşte mare-mare. Pîntecul broaştei ce o ţinea în mînă strălucea de parcă ar fi într-adevăr peşte. Dar spre seară peştele a început să nimerească « în fatcă ». Aşa am prins la peşte, încît ajunşi pe uliţă, am găsit toate mamele disperate de căutări. Cred că am împărţit peştele la toate vecinele şi atunci toate cele 12 ograzi au făcut zeamă de peşte şi mămăliguţe.
Şuşaua satului, cea mai importanta arteră, de fapt adevarată uliţă. Mai ales seara între orele 8 şi 12, ne asezam colo-aşa la podeţe, şi tăifăsuiam, ne rîdeam unii la alţii, urmăream flăcăii cum îşi sărutau iubitele. Sau în serile de sîmbătă, cînd se făceau dansuri cu fanfară, băieţii mai mari ne luau şi pe noi pînă la uşă. Nu aveam voie să intrăm, aşa că ne căutam mai departe de urmărit băieţii şi fetele care se dădeau în întuneric pentru îmbrăţişări şi sărutări.
Pădurea din hîrtoape, plantată de noi şi care mai apoi ne-a adus mare necaz să îngrijim şi să prăşim între rînduri pentru ciocleji. Demult nu am mai mers la pădurea plantată de noi, ţin minte, o parcelă de stejari.
Mai da, de Craciun şi Paşte. Există cuvinte care să exprime acea împlinire şi lumină decît aceste sărbători ? Poate că, pentru mine, era şi Hramul satului de Sf. Gheorghe, cînd eram ridicat în sus de unchii mei, fapt pentru care îi aşteptam un an întreg să vină. Mai veneau ei şi în alte dăţi, dar nu era hram şi nu aveau motive « întemeiate » să mă dea « hura ».
Deci, stau acum şi mă copleşesc amintirile. Ceea ce ţine de primul sărut, nu voi spune. Secret. Al doilea sărut ? Secret. Al treilea sărut ? Secret.
De multă vreme, însă, mă apasă un vis. Utopic. Să bată clopotul baştinei şi să ne cheme pe toţi-toţi. Să lăsăm ocupaţiile cotidiene şi să venim în sat. Toţi absolvenţii şcolii noastre, dar toţi ce şi-au luat zborul în lume din satul şi uliţa copilăriei mele.
Explicaţii: "fatca" ar însemna plasa de prins peşte, "hîrtoape" - văgăuni.