Cu gândul de a aduce un zîmbet unui copil, care are posibilitatea mai rar decît noi să zâmbească, am plecat într-o zi de vineri la casa-internat pentru copii cu nevoi speciale din sectorul Lupoaica, oraşul Orhei. Mergînd nerăbdători pe drum şi bine pregătiţi prin activităţile de formare a prietenele noastre din Finlanda: Jaana Pössi şi Niina Laine, abia aşteptam să ajungem la locul de destinaţie pentru a începe activităţile minunate.

Noi, câţiva voluntari ai Asociaţiei Umanitare „Filantropia Creştină” am reuşit să înveselim minunaţii copii de la acest internat, organizîndu-le diferitre jocuri interesante, ce i-au făcut să devină m ai deschişi, mai luminoşi… Pe de altă parte, noi înşine am învăţat de la ei multe, pentru că aceşti copii deţin talente de nedescris, ce le-am descoperit cu multă admiraţie privindu-le lucrările minunate de artizanat expuse pe spaţii generoase. Ei ştiu şi să cînte, să danseze, să facă versuri, să croşeteze, să tricoteze, ei stiu de minune să picteze, dar cel mai mult ei ştiu să impresioneze. Dornici de a cunoaşte oameni noi atât ei, cît şi noi, am fost absolut fascinaţi de modul lor de a comunica şi a primi oaspeţi.

Activitatea s-a petrecut într-un mod interactiv: ne-am cunoscut mai bine şi am ajuns la concluzia că ei merită tot ce e mai bun. Unii dintre ei doresc să devină meşteri populari, alţii interpreţi, poieţi, artişti, dansatori. La prima vedere am spune că nu le lipseşte nimic, că sunt fericiţi, dar după cîteva discuţii remarcăm că le lipseşte căldura părintească şi un spijin mare din partea celor care le-au dat viaţă. Noi, cred că am reuşit s-ă le aducem o picătură de căldură în suflet. Am fost primiţi cu căldură şi cu salutări din mînuţele lor calde şi blînde. Împreună am construit o căsuţă imaginară ce le-a mai potolit dorul de casă unora din ei.

Ca simbol al vizitei noastre la ei, spre sfârşit ne-am desenat cu toţii cîte un zâmbet pe faţă, pentru a le dori ca zâmbetul să nu le dispară niciodată de pe faţă, ca niciodată să nu fie trişti. Ne-am luat rămas bun frumos şi i-am lăsat cu acele zâmbete şi fericiţi pînă la o nouă întîlnire. Ieşind din încăpere, am alergatcu toţii la topoganele din curtea internatului, pentru a gusta din frumoasa aventură a copilăriei. Am fost conduşi pănă la poartă de Victor şi Vasile care ne-au mulţumit şi ne-au spus că ne iubesc şi că noi suntem familia lor.

Impresiile trăite încă mult timp le-am simţit şi după plecare, iar în drum spre casă am mai înţeles încă un lucru: niciodată nu este tîrziu să faci un bine! Mi-au rămas în suflet amintiri plăcute, de neuitat. Un bine făcut cuiva, este un bine făcut însuţi ţie!

Socolenco Veronica,
Voluntar al Asociaţiei Umanitare „Filantropia Creştină”