Tatiana, tânăra care și-a depășit condiția!

Recunosc, niciodată nu am reuşit să-mi imaginez - de întrebat m-am întrebat - cum se descurcă aceşti oameni în fiecare zi, în Chişinău. Cum merg pe stradă şi nu dau peste nimeni sau dacă ies, în genere, în oraş, cum traversează strada, cum se descurcă la magazin, la poştă, cum se plimbă prin parc, cum urcă în troleibuz sau cum ştiu când să coboare, cum se distrează... Tatiana mi-a povestit despre o altfel de lume, nici mai bună, nici mai rea, ci pur şi simplu o lume a unor oameni diferiţi de mine, de tine... care-şi duc viaţa de rând cu noi, dar pe care, paradoxal, nu-i vedem... Ei au mult, mult curaj, poate mult mai mult decât noi. Vă propunem să citiți mai jos experiența Tatianei Goraș, 28 de ani, psiholog, o tânără cu vederea slabă. 

Nu a mers la grădiniță

„Când eşti mic şi ai o dizabilitate, nu înţelegi asta. Eşti fericit în lumea ta, aşa cum eşti. Te comporţi firesc, ca un copil... adulţii de multe ori sunt cei care, prin reacţiile şi comportamentul lor la dizabilitatea ta, te fac să crezi că eşti anormal, te fac să-ţi schimbi atitudinea faţă de tine însuţi. În ce mă priveşte, nu realizam că sunt foarte diferită. Eram destul de zbânţuită, mă urcam prin copaci, mergeam cu copiii la joacă, în câmp. Înainte de a merge la şcoală, am stat acasă, cu părinţii mei minunaţi, care mi-au fost alături mereu. Nu am frecventat gradiniţa pentru că aveam vederea slabă, de la naştere. Aveam nervul optic atrofiat. Apoi, părinţilor le-a fost recomandat să mă ducă la Bălţi, la Școala pentru nevăzători şi slab văzători. Acolo am învăţat zece ani.

Prin clasa a şasea am realizat cu certitudine că trebuie să mă ţin de carte, de studii, asta trebuie să fac în continuare. Asta va fi salvarea mea, să învăţ. Doar astfel voi putea să-mi depăşesc condiţia şi să obţin ceva în viaţă. Eram foarte dornică să învăţ.

Eram disperată că nu mai pot citi cu ochii mei

Când eram la Bălţi, la şcoală au fost aduse magnificatoare, dispozitive speciale de peste hotare, prin care poţi să vezi o imagine mărită. Este o masă mobilă, pe care pui cartea, apoi măreşti cât de tare poţi imaginea, pe care o vizualizezi pe ecranul magnificatorului. Când eram mai mică, erau cărţi cu litere mari. Le citeam. Îmi încordam ochii, dar aşa citeam. Îmi plăcea. După care, am crescut şi odată cu mine au crescut şi preferinţele. Eram disperată că nu mai pot citi cu ochii mei, dar în schimb învăţasem perfect sistemul Braille, sistem punctiform de citire pentru nevăzători.

După absolvirea gimnaziului, am mers la liceu, la Liceul Tehnologic pentru copii cu vederea slabă din Chişinău. Aici am înţeles că nu pot accepta să fiu într-un mediu închis. Aveam nevoie să cunosc şi alţi oameni, care văd. Astfel, m-am înscris pentru prima dată la o şcoală de vară. Ţin minte că eram în clasa a XI-a. Şi am fost acceptată! Atunci mi-am spus aşa: dacă depăşesc perioada asta, înseamnă că mai departe voi putea face şi alte lucruri. Şi am reuşit! Mi-am făcut mulţi prieteni şi am socializat.

Pentru prima dată singură în stradă

În perioada liceului, am început să fac experimente cu mine. Mi-am luat inima în dinţi şi am ieşit pentru prima dată în oraș singură, neînsoţită, în locuri necunoscute. Obişnuiam să urc în microbuz şi să mă las dusă... Numai aşa am reuşit să depăşesc frica de a ieşi în stradă singură.

Apoi am făcut Facultatea de Psihologie. Studenţia este până acum cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Toţi mă întrebau miraţi: Tu înveţi la universitate?! Aveţi grupă specială? Nu, nu am avut aşa ceva. Am avut însă nişte colegi minunaţi, cu care învăţam împreună sau îmi înregistrau la dictafon cursul. În anul al doilea de facultate am reuşit să-mi cumpăr computer, la care acum am programe audio. Prin intermediul lor pot citi, pot transforma în MP3, pot citi ştiri online sau sta pe reţelele de socializare. Important e să vrei să faci ceva, că metode găseşti.

Facultatea, primele locuri de muncă…

În facultate am avut un profesor care la unul dintre cursuri ne-a spus: „Acceptarea duce la schimbare”. La început am luat-o ca pe un adevăr fundamental, pe care nu-l înţelegeam pe deplin... Spuneam că trebuie să mă accept, să lupt, să merg înainte, să depăşesc anumite lucruri... Apoi, intuitiv am început a înţelege, deşi nu eram de acord pe undeva că trebuie să mă accept aşa cum sunt. Până la urmă, având enunţul acesta în cap, am început să mă schimb. Pentru că, dacă nu te accepţi aşa cum eşti şi lupţi cu toate pe care nu le poţi schimba, începi să ai conflicte interioare mari... E trist când nu te poţi accepta aşa cum eşti. Da, ideea aceea auzită la curs a declanşat unul dintre cele mai importante procese de transformare a mea interioară, care, iată, a dus la acceptarea condiţiei mele.

A urmat apoi masteratul în Psihologie socială şi de familie. După care cele câteva locuri de muncă. Lucrez în calitate de psiholog de patru ani. În prezent, sunt la Centrul de asistenţă juridică pentru persoanele cu dizabilităţi. Susţinem persoanele cu dizabilităţi în procesul de angajare în câmpul muncii. Am fost şi preşedintă a Organizaţiei nevăzătorilor din raionul Ialoveni, filială a Societăţii orbilor din Moldova. Am început practic de la zero, de la fondarea organizaţiei.

Faptul că sunt un om flexibil, tolerant, comunicabil, care-şi pune întrebări, poate prea multe uneori, mă va ajuta să merg mai departe, înainte, căci altă soluţie nu am. Să-mi plâng de milă nu este deloc plăcut. Uneori mai încetişor, alteori mai repejor, dar merg înainte.

Vreau să am familie, vreau să am copii

Chiar mă gândeam recent... timpul a trecut atât de repede, am deja vreo patru servicii la care am lucrat şi nici n-am observat când au trecut atâţia ani! Poate m-am implicat prea mult, ajungeam seara acasă şi tot la serviciu mă gândeam. M-am axat mult pe dificultăţile oamenilor cu care lucram, încercam să-i ajut. Şi un pic uitam de mine. Vreau să-mi fac o familie, vreau copii. Mi-ar plăcea să-i am. Vreau să mai fac anumite specializări.

Pot să fac tot ce vreau!

Visul meu e să mă simt în armonie cu mine însămi, îmi doresc ca totul ce voi face să fie în armonie cu starea mea interioară. Dacă mă voi simţi astfel, şi activităţile mele în exterior vor fi de succes.

Sunt mândră de mine că am făcut studii de psihologie, un domeniu care-mi place. Dar ştiţi pentru ce sunt cel mai mult mândră de mine? Pentru faptul căam izbutit să merg fără însoțitor în Olanda! Doamne, când mă gândeam că trebuie să pornesc la drum singură, aveam atâtea emoţii! Cum să ajung singurică în altă ţară!?... Am reușit totul - am schimbat două avioane, două trenuri, am luat taxiul de la aeroport spre hotel etc.

Acum sunt liberă! M-am acceptat aşa cum sunt. M-am eliberat de condiţia mea fizică şi sunt în stare să fac tot ce vreau, pentru că pot!

Acest articol face parte din campania „Vino cu mine, şcoala e şi pentru tine!”, desfăşurată de Ministerul Educaţiei, cu sprijinul UNICEF, şi are drept scop sensibilizarea opiniei publice privind incluziunea educaţională a copiilor cu dizabilităţi.

Autor material: Maia Metaxa