Știri sociale

E foarte bizar modul în care ţările mari ajută ţările mici să se dezvolte. Ca regulă, cei mari îşi coc deciziile acasă. La Washington, Bruxelles, Londra, Berlin, Stockholm, New York. Ajutorul pe care sunt dispuşi să-l ofere este ghidat de agenda publică internă. De lucrurile care sunt mai uşor de justificat din perspectivă de fund-raising. Un copil care plânge, o femeie molestată, un african înfometat, o gunoişte mizeră – fac apel la emoţii. Cetăţenii nu vor avea ceva de obiectat, fiindcă tematica este oarecum sacralizată. Cum bre, să nu ajuţi un copil care plânge? N-ai cum. E imoral.

După care sponsorii oficiali sosesc în misiune la Chişinău, Nairobi, Kampala, Dakka şi Duşanbe şi întreabă fără să clipească din ochi: “Voi de ce aveţi nevoie?” Întrebarea este pur retorică, numai că cei de la Chişinău nu pricep asta. Noi începem să le spunem pe bune. Drumuri, studii relevante pentru carieră, acces la finanţe – you name it. Le spunem astfel, fiindcă suntem nişte elevi disciplinaţi care au făcut tema de acasă şi au ajuns să se încreadă în country ownership. La care vine replica sponsorilor: “Dar la copii v-aţi gândit? Dar la aspectele de gen?” “Da, ne-am gândit”, zic ai noştri căci copiii, femeile şi alţii mai trişti ca noi vor avea de câştigat din moment ce plăcinta pe care o coace Guvernul va fi una mare. “Aha, aha”, zic sponsorii şi încep să coacă stratageme.

E un dans foarte complicat. Noi avem nevoie de banii lor ca să-i ajungem din urmă. Ei au nevoie de linişte şi pace (şi nu doar sufletească!) ca să nu facem trăsnăi mai mari. Numai că nimeni nu ştie paşii şi, prin urmare, ne călcăm pe pantofi că-i vai şi amar de sărmanele degete.

Semnalele care vin din Kampala sunt şi mai alarmante. Africa e la modă, iar africanii au dat de gust. Ei au ajuns să nu mai funcţioneze ca ţară din cauza că-s prinşi în cârligul donatorilor. Sunt narcomanii asistenţei. Să vină Naţiunile Unite să ne facă şcoli şi spitale, noi n-avem bani pentru asta. Drumurile sunt proaste, dar acest lucru-i deranjează doar pe donatorii care-s unicii conducători de autovehicole din ţară. Cu toate acestea se dau bani pentru reabilitarea lor. Africanii cârpeau drumurile localizat ceea ce necesita un volum mare de forţă de muncă (ieftină!) şi, respectiv, nu costa foarte scump. Alunecările de teren aveau şi ele un efect local. Însă, au venit americanii şi le-au tras cu buldozerul. La următoarea ploiţă torenţială, alunecările de teren au avut un efect devastator. Drumurile au coborât la vale ca nişte piese de domino. Acum reabilitarea lor costă foarte scump. Africanii nu şi-o pot permite. Americanii nu mai vor. Drumuri nu-s.

Anecdota asta este povestită de Paul Theroux în “Dark Star Safari“. Dacă credeţi că vorbesc aiurea-n tramvai, întrebaţi autorul – eu mă spăl pe mâini. Însă el a reflectat mult la acest subiect şi este un observator atent la nuanţe. Eu înclin să-i dau crezare. O carte care-ţi strică pofta de asistenţă.

“Şi acum ce ne facem?” întreabă flămânzii care mai au chef să danseze. Nu avem încotro – învăţăm paşii.

Preluat de pe: http://madrizen.com/