Abilitatea partidelor de a face “show-uri” politice poate deveni principiul esenţial la formarea popularităţii, în situaţia în care alte criterii contează mai puţin pentru publicul obsedat de televiziune, reţele de socializare sau radiou. De prestaţia regizorilor şi actorilor politici depinde şi modul cum partidele sunt percepute de către opinia publică, conectată preponderent la realităţile televizate decât la cele cotidiene, palbabile, dar complicate şi neatrăgătoare. Aşadar, aflarea în posesia unui instrument mediatic reprezintă avantajul politicienilor dezvăţaţi să comunice cu alegătorii din teritoriu, cu excepţia istovitoarelor campanii electorale. Anume din aceste considerente, jurnaliştii, “vedetele” TV şi/sau proprietarii televiziunilor pot fi găsiţi uşor în listele formaţiunilor politice aflate la putere sau în opoziţie.

Concentraţi pe eficienţă, economisire de finanţe şi  operativitate, politicienii sunt predispuşi să dialogheze cu publicul exclusiv prin ecranele televizoarelor. Iar plimbările pe la TV au devenit pentru politicienii “trudiţi” o practică mai uzuală decât deplasările în teritoriu la populaţia derutată şi mai degrabă neprietenoasă.

De fapt, asistăm la o realitate asimetrică. Or, politicienii deţinători ai puterii vin la televiziuni promovând reforme dureroase anti-populare sub umbrela integrării europene, iar cetăţeanul de rând blamează politicul în faţa televizorului, simţindu-se incapabil să-i schimbe comportamentul interlocutorului surd.

Mai există un element interesant în acest contact dintre politicieni şi alegători prin intermediul TV-ului, care constă în asocierea auditoriului cu diversele personaje politice care evoluează la TV. În loc să-şi formeze propria opinie, telespectatorii se aruncă să susţină o poziţie mai convenabilă, iar jurnaliştii se arată total nepregătiţi să ţină piept ofensivei politicienilor zeloşi.

Oricum, având la îndemână libertatea exprimării şi asocierii, majoritatea moldovenilor s-au obişnuit să bolborosească injurii în faţa cutiei pe sticla căreia apar feţele politicienilor îndrăgiţi cu forţa, modelaţi cu acurateţe pe fundalul constrastelor cu comuniştii detestaţi şi demodaţi.

Acum există îndoieli dacă moldovenii în genere pot protesta ca lumea, fără să incendieze edificiile statale, obţinând însă dreptatea şi echitatea socială revendicată atâta timp, punându-i totodată la respect pe politicienii transformaţi în vedete TV.

Mai mult decât atât, cu asemenea conduită guvernanţii ar putea înţelege şi “e-guvernarea” ca o metodă de a relaţiona la distanţă cu publicul incomod, uitând peste noapte că transparenţa actului de guvernare nu trebuie şi nu poate substitui comunicarea “live” cu cetăţeanul de rând, indiferent de dispoziţia acestuia şi preferinţele lui politice.

Cât îndreptăţiţi nu am fi să-i învinuim pe politicieni, “show-urile politice” au loc cu acordul şi participarea noastră. Dacă am neglija “circurile televizate”, atunci mass-media ar fi forţată să-şi schimbe priorităţile, iar noi am disciplina personajele politice.

Din păcate nici majoritatea populaţiei şi nici presa nu vor să refuze politicienilor în pasiunea lor pentru televiziune, distrându-se pe seama neghiobiilor lui Lupu, Ghimpu, Filat sau Voronin sau a zâzaniilor dintre aceştia. Complicitatea dăunătoare dintre presă şi cetăţeni duce la separarea lor benevolă de principiile unei democraţii participative, în care drepturile sunt râvnite şi câştigate în frig, în stradă, prin dezacord cu acţiunile guvernanţilor sau printr-o simplă poziţie civică depolitizată.