Mi-aduc aminte cum vreo zece ani în urmă, fiind copil-copil, stăteam la bunica în sat, pe cuptor. Vacanțele mi le petreceam acolo. Iar vacanța de iarnă era cea mai deosebită. Tot timpul aveam impresia că colindul, uratul și semănatul au loc peste o zi, pentru că-mi părea că timpul trece foarte repede și în fiecare an trăiam cu senzația asta că e sărbătoare și… n-o să reușesc la distanța de o zi să învăț și colind, și urătură, și semănătură… Reușeam.

Obișnuiam să umblăm cu fratele meu, care e cu doi ani mai mic, tot satul bunicii în lung și-n lat Țin minte cum veneam înghețați acasă. Bunica se bucura că am revenit și vom sta la cald, iar noi veneam să descărcăm torbele de colaci și bomboane Ne încălzeam un pic și plecam din nou, pe rute bine-gândite, strategice chiar Copiii… frumos.

Nici nu mai țin minte exact senzația asta de libertate, de a-ți permite să calci pragul unui om absolut străin, care poate nici nu l-ai văzut vreodată, dar nu te simți nicidecum rușinat s-o faci, pentru că vii să-l urezi, să-i cânți, să-l semeni. Și-n fața celuia care-ți deschide ușa e-un fel de bine ai venit de care-n alte zile nu-i e fața plină. Colaci copți în cuptor, bomboane ieftine-ieftine, dar atât de importante!… de parcă numărul lor ți-ar fi nota pentru prestație!

Îmi mai aduc aminte că a doua, a treia zi după sărbătorile celea, când mai ieșea și bunica prin sat, venea acasă să ne ocărască pentru că i-au spus oamenii din celălalt capăt al satului că și pe-acolo au fost nepoții ei și i-au urat. Ne ocăra bunica, iar noi idee nu aveam despre care oameni să fie vorba… pentru că reușeam mai că pe la toată lumea să trecem, să nu supărăm pe nimeni.

Pe urmă a venit perioada când au început copiii să umble de mai multe ori pe an cu uratul și semănatul… sărbători pe vechi, pe nou… Deja crescusem și stam acasă, în oraș, cu părinții, așteptam deja eu urătorii. Și deși știam că urătorii nu sunt extrem de concentrați la ceea ce urează, la ceea ce colindă, dar în momentul în care o fac, cel care e colindat sau urat are impresia că fiecare notă și silabă îi este adresată în exclusivitate… cel puțin așa impresie aveam eu. Frumos.

Știu că nici copiii, nici nepoții mei nu vor avea ocazia să trăiască acele clipe de colindat un sat întreg, în lung și-n lat, pentru că buneii lor sunt de la oraș și nici ei nu au nici o șansă să trăiască la sat. Poate cândva ei vor citi acest articol de pe blogul meu… sunt multe, importante lucruri pe care le cunoști numai la sat, pentru că acolo s-a născut veșnicia, precum spunea Blaga. …O veșnicie care rămâne undeva în neștiință, o veșnicie la care renunțăm odată ce creștem…

SĂRBĂTORI FERICITE, cititorule!

Trei păstori se întâlniră,
Trei păstori se întâlniră
Raza soarelui, floarea soarelui
Și așa se sfătuiră:
Haideți fraților să mergem
Haideți fraților să mergem
Raza soarelui, floarea soarelui
Floricele să culegem.
Și să facem o cunună
Și să facem o cunună
Raza soarelui, floarea soarelui
S-ompletim cu voie bună.
Și s-o ducem lui Cristos
Și s-o ducem lui Cristos
Raza soarelui, floarea soarelui
Să ne fie de folos.

P.S. Și nu uitați esența sărbătorii, care nu constă-n cadouri și mese întinse… nu constă în Moș Crăciun despre care toată lumea știe că… nu există…