Nu există religie. Iar religia care există nu este decât o pseudo-încercare de a supune lumea prin înjosiri. Câteodată am impresia că omenirea ar trebui deja să obosească de prostiile, crimele pe care le săvârșește. Dar ea nu regretă nici un pic. Ba chiar se amuză.

Filmul The Stonning of Soraya M m-a tulburat. Nu pentru că aș fi feministă, dar pentru că realizez că deseori culorile roz ale vieții nu sunt decât o interpretare, our own assumption about what we would like to feel. Omul fără a supune nu e om. Nu pentru că aș fi feministă, dar să naști copii și să-i vezi aruncând cu pietre în tine ar trebui să fie dureros indiferent de RELIGIA care îți bagă în cap pseudo-dreptăți ale ”fondatorilor de religii”! Și religiei astea păcătoase ar trebui să-i fie rușine pentru ceea ce e! Nu pentru că aș fi feministră, dar INDIFERENT în care parte a globului ai trăi CRED că FEMEIA are dreptul la respect.

Iran: dacă femeia e învinovățită de soț, tot ea trebuie să-și demonstreze nevinovăția. Dacă soțul e învinovățit de femeie: femeia trebuie să aducă dovada.

Nu pot găsi acum legătură între gânduri pentru ca să le expun coerent și ”frumos”. Tot ce cred e că există mulți bărbați, care consideră că și Dumnezeu e bărbat. Iar femeia a fost creată pentru a fi o virgulă scrisă cu un creion simplu, pe o foaie oarecare – scris ce poate fi șters cu oricare radieră. Pentru că nu contează dacă ea există sau nu. Pentru că ea nu are suflet, pentru că sufletul e în Dumnezeu, iar Dumnezeu e bărbat. Și tot ce nu e bărbat nu are suflet și nu merită nimic: nici măcar jale să-ți fie…

Eu sper (fără răutate, dar cu milă pentru durerea suportată de multe (MULTE) femei) că fiecare bărbat va primi răsplata, nu conform RELIGIEI, ci conform dreptății și durerii pe care a produs-o. Și dacă Dumnezeu există, atunci ar trebui s-o facă. Și nu înțeleg cum poate el să stea și să privească fărădelegile care se fac, pumnii care se aruncă, lacrimile care cad, copiii care rămân fără mame, și cei bărbați care trăiesc exact așa cum își doresc…