Mariana Morari: " Persoana cu dizabilități este în primul rând persoană"

Pe Mariana am întîlnit-o în cadrul unui seminar organizat de Keystone Moldova. Am avut un scurt dialog din care am înțeles că ea oferă o energie pozitivă. Chiar dacă are anumite nevoi în a se deplasa, ea a dovedit că dorința de a fi activ și de a te implica este mai mare decît orice dizabilitate. Este implicată ca voluntar la Alianța Organizațiilor pentru Persoane cu Dizabilități și  la Centrul Comunitar pentru Copii și Tineri cu dizabilități fizice. Mariana chiar a avut șansa de a călători, de a acumula experiență, de a învăța și de a demonstra că viața poate fi trăită din plin!

Mariana, spune-mi, cu ce te ocupi la Asociație și de cât timp?

La moment eu sunt voluntar în cadrul Alianţei Organizaţiilor pentru Persoane cu Dizabilităţi (AOPD). Fac voluntariat aici de ceva timp. În trecut am fost secretar la această organizaţie. Mai concret în perioada august 2012 – mai 2013.

În afară de asta mai, sunt voluntar şi în cadrul Centrului Comunitar pentru Copii şi Tineri cu dizabilităţi fizice.

În cadrul Alianţei fac voluntariat deoarece este o organizaţie apropiată mie după spirit şi scopurile pe care şi le pune. La fel, îmi sunt dragi şi oamenii care lucrează acolo. Echipa de secretariat este forţa motrice, inima alianţei. De ei depind toate activităţile ei şi de asta aici lucrează adevăraţi profesionişti. De-a lungul timpului am ajuns să cunosc foarte bine această organizaţie din interior, însă, din cauza că sunt mai încărcată la moment cu universitatea, este benefic să acord mai mult timp studiilor, având în vedere că în 2014 voi avea diploma.

La moment, am finisat practica de specialitate, care a durat perioadă de o lună şi mai bine şi este momentul cel mai potrivit de a începe pregătirele pentru lucrarea de diplomă.

În rol de voluntar, am avut câteva responsabilităţi care ţineau de organizarea expoziţiilor care au fost în 3 şi 5 decembrie.

În ce alte proiecte ai mai fost implicată?

Au fost un şir. Eu am participat ca non – actor în cadrul teatrului social organizat de către Keystone, perioadă de 1 an şi jumate. În acest timp am vizitat peste 50 de şcoli din republică, în care am avut reprezentări. De fiecare dată mergeam cu un grup de 8 – 10 persoane. Amintiri de neuitat într-un grup vesel şi plin de dispoziţie bună mereu. La fel, ca voluntar în cadrul Centrului Comunitar am avut parte de multe activităţi: începând cu dans în scaun rulant, activităţi cu tinerii, traning-uri pe diverse teme, activităţi pentru copiii unei tabere de vară şi până la lecţii despre ce este dizabilitatea, persoanele cu dizabilităţi pentru copiii şcolilor din ţară în cadrul unui proiect. Anume din acest considerent, cred că voluntariatul chiar dezvoltă şi ajută la formarea unor abilităţi necesare în societatea de azi. Nu mai vorbesc despre posibilitatea excepţională de a îmbunătăţi cunoştinţele în limbi străine, deoarece în incinta centrului mereu sunt voluntari din străinătate cu care poţi schimba o vorbă, două.

Un alt proiect în care am participat recent, a fost proiectul storytelling, organizat de către Keystone Moldova. În cadrul acestui proiect am reuşit să învăţăm metode care sunt necesare în procesul povestirii, am venit cu istorii persoanle pentru ca apoi să fie înregistrate câteva din aceste istorii. Şi acum cred că o să puteţi să le ascultaţi la radio în curând.

Știu că ai avut ocazia să călătorești grație diverselor programe. Ce experiențe ai avut?

Vara trecută am reuşit să merg la un proiect pentru tineri lideri în domeniul persoanelor cu dizabilităţi, chemat să dezvolte abilităţile existente, să formeze cunoştinţe necesare în domeniu, să pună bazele unor colaborări între organizaţii în domeniu din diferite ţări. Proiectul s-a desfăşurat în Budapesta şi a fost un succes total.

Perioada verii a fost una fierbinte. Eu am reuşit să particip într-un proiect ce ţine de sportul în apă, unde am făcut diving, am avut parte de clipe de neuitat, vizitând mănăstirile din sec. VI, care se află în munţii din Armenia şi plaja din Kobuleti, Georgia. Toate astea au fost posibile datorită în mare măsură membrilor împreună care am mers,ei oferindu-mi suportul necesar în locaţiile multiple inadaptate. Astfel, am fost purtată de nenumărate ori în braţe de oameni absolut diferiți ca naţionalitate sau rasă, lucru de care mă mândresc.

La fel, am reuşit să merg în Odessa, unde la sfârşit de vară am decis să acord ceva timp reabilitării. Am fost acolo două săptămâni. La început a fost cam greu, deoarece în Odessa se merge în majoritate cu microbuzul. Este un oraş mare în care trolebuzele circulă cam greu şi rar sunt adaptate. Tramvaiul, la fel este inaccesibil. De obicei, rugam băieţii să mă urce prin uşa din spate a microbuzului şi, la fel să mă coboare la locul destinaţiei. Nu cred că m-aş fi descurcat fără ajutorul celor care mi-au venit în întâmpinare.

Cum crezi, societatea noastră s-a schimbat în ceea ce privește atitudinea față de persoanele cu dizabilități?

Eu am văzut mai multe schimbări, care vor continua de-a lungul timpului şi asta este foarte pozitiv. Dacă vorbim despre atitudinea corectă, e important să conștientizăm ce avem în vedere. Persoana cu dizabilităţi este în primul rând persoană, una egală cu ceilalţi, cu caracteristici pozitive şi negative, ca şi oricare alt locuitor al pământului. Nu există diferenţe. Că de altfel, de ce este utilizată noţiunea de „dizabilitate”. Simplu. Deoarece reprezintă lipsa unei abilităţi. Şi fiecare are lipse în anumite abilităţi. Fie că nu poţi număra până la 10, nu poţi face 10 paşi sau nu poţi sări la 10 metri. Noi toţi avem anumite dizabilităţi. Limitele apar atunci când ieşim în oraş. Pentru că pentru cineva acest oraş este binevoitor şi deschis, iar altcineva este nevoit să întâmpine bariere aproape la fiecare pas: lipsa adaptărilor face diferenţa, lipsa unei rampe la intrarea de la bloc, lipsa inscripţiilor în limba Braile într-un ascensor, lipsa unui asistent personal pentru un copil cu o dizabilitate intelectuală în perioada orelor din şcoală. Limitele sau problemele date nu sunt în persoană. Persoana nu poate fi o problemă. Limitele se conţin în raportul societate – persoană, în societatea care încă nu este gata să accepte pe fiecare membru al său în egală măsură, care încă mai categorizează oamenii după anumite standarde, care demult au ieşit din utilizare.

Şi totuşi, tot această societate vine cu suportul necesar atunci când este mai important. Atunci când aştept trolebuzul şi vine unul inadaptat şi iese şoferul pentru a te ajuta să urci, atunci când vii la universitate şi patru băieţi te urcă la etajul cinci şi fac asta săptămânal, atunci când găseşti suportul necesar din partea unui absolut necunoscut. Moldova este o ţară cu un viitor mare şi măreţ şi asta datorită oamenilor cu inimă fierbinte, moldovenilor.

Ai avut situații când nu ai avut acces la informații sau în interiorul unor instituții?

 Bineînţeles. Doar învăţ în Universitatea de Stat şi din păcate, la moment niciunul din blocurile universităţii nu este complet adaptat. Dar, să fim sinceri, nici una din universităţile din Republică.

Care sunt cele mai frecvente situații când persoanele cu dizabilități sunt discriminate?

De obicei, discriminarea are loc mai mult la încercarea de a te angaja sau de a fi încadrat în şcoală sau altă instituţie de învăţământ. La fel, se întâlneşte în instituţiile medicale, dar şi în viaţa de zi cu zi. Angajatorii, din păcate încă se tem să angajeze o persoană cu dizabilităţi. Este deajuns să informezi angajatorul în timpul discuţiei telefonice şi în acest moment rişti să ţi se spună că locul a fost deacum ocupat. La fel, cunosc cazuri când persoana nu poate să meargă la şcoală deoarece părinţii sau membrii instituţiei nu vin în întâmpinare copilului. Mie un an în urmă mi s-a spus la un fitness centru că adică cum, am să fac eu acolo exerciții? Că cei din jur o să se simtă incomod când eu o să fiu acolo. Dar aceste situaţii sunt din ce în ce mai rare şi sper că în curând o să dispară cu totul.

În realitate lipsa accesibilităţii este doar partea de sus a gheţarului. Masa principală este ascunsă sub apă, acolo, în inconştient, acolo, unde sunt introduse datele pentru corpul sau intelectul ideal, unde se propagă idealuri învechite. Tendinţa spre aceste idealuri a distrus nu o singură persoană. Adevărul e că rampa de la intrarea în policlinică încă nu înseamnă că totul s-a rezolvat. Deoarece în interior lucreaz medici care nicidecum nu-şi doresc mămici în scaune rulante. Nici pacienţi cu dizabilităţi senzoriale. Schimbarea o să fie atunci îndeajuns când o să gândim fără bariere.

Ce îți dorești din partea societății, și aici mă refer la aceste extreme: prea multă milă și discriminare?

Un raport individual de la persoană la persoană. O societate în care fiecare este individual şi nu prezenţa dizabilităţii este definitorie şi caracteristicii personale, şi care este flexibilă pentru a găsi loc în ea pentru fiecare. 

Iuliana Mămăligă