S.O.S. “la orizont” copii instituţionalizaţi
În absenţa unor studii complexe care compară multiaspectual costurile existente şi potenţiale a celor două tipuri de instituţii (rezidenţial şi familial), putem evalua eficienţa reflectând asupra integrităţii personale a rezidenţilor lor, precum şi a gradului de coeziune pe linia beneficiar – comunitate. În procesul dialogării cu grupurile de copii îngrijiţi în cele două categorii de unităţi vom sesiza o discrepenţă majoră în privinţa nivelului de dezvoltare intelectuală şi de socializare. Evaluând obiectiv constatăm cu regret, că deşi consumă sume mai mari bani, instutiţiile de tip rezidenţial mai degrabă blochează decât contribuie la maturizarea şi integrarea socială firească a copiilor. Închistaţi, complexaţi, cu puţine deprinderi de viaţă, “absolvenţii” acestor “colonii contemporane” completează armata de şomeri. Chiar dacă unii dintre ei posedă cunoştinţe profesionale în domenii solicitante ale economiei (sectorul construcţiilor, cel al industriei uşoare etc.), confruntaţi cu probleme de comunicare şi relaţionare cu mediul înconjurător, deseori, ei nu reuşesc să se încadreze în câmpul muncii. Cauza principală este procesul indirect de “stigmatizare socială” care are loc sub toate formele în cadrul internatelor sau caselor obişnuite de copii. Or, problema centrală este “sistemul închis” în care este aruncat copilul în dificultate, care după părăsirea familiei este practic rupt de la mediul emotiv benefic pentru sudarea unei personalităţi virtuoase, pe altă parte, de la realitatea socio-comunitară, fiind deprivat de un proces educaţional autentic, care în mod normal asigură necesităţile pentru dezvoltarea armonioasă a unui cetăţean socialmente integrabil cu anumit set de competenţe.
Sursele care generează problema dată nu s-au consumat şi nici nu pot fi stopate definitiv, pentru că gradul de pauperizare a populaţiei este ridicat, migraţia continuă să producă efecte perverse, iar în regiunile rurale multe familii sunt la limita supravieţurii. De aceea, evocarea priorităţii deinstituţionalizării copiilor aflaţi în dificultate este nu doar puerilă, dar şi contraproductivă, din moment ce nu este însoţită de paşi concreţi şi palpabili. Imputarea faptului că ar exista strategii naţionale, planuri de acţiuni sau directive guvernamentale concentrate pe implementarea unor soluţii eficiente nu rezistă însă în faţa criticii, deoarece produc efecte minore slab cauntificabile, mai deseori slab tangibile.
Totodată, absenţa de pe agenda publică, mediatizarea şi raportarea deficitară asupra problematicii copiilor instituţionalizaţi micşorează impactul promovării serviciilor şi utilităţii caselor de tip familial. Neglijarea lor afectează in plină forţă interesele copiilor “încadraţi” în prezent, riscă să ajungă sau “absolvesc”, asemenea instituţii involutive şi perimate moştenite din trecutul sovietic.
Doar prin interzicerea instituţionalizării, lichidarea unităţilor de tip rezidenţial şi redirecţionarea sistemului către case de copii de tip framilial, împreună cu dezvoltarea asistenţei parentale (etc.), efectuate sub controlul sever al autorităţilor, dar şi a publicului larg, vom garanta în complex “însănătoşirea” socio-afectivă, morală şi intelectuală a copiilor abandonaţi accidental, din nevoie sau din cauza familiilor iresponsabile.