Eminescu

Cea mai adevărată dragoste pe care am îndrăgit-o în poezia românească se referă la cîțiva poeți de excepție, care… chiar dacă nu mai există pare să mai respire prin ”arta” pe care au lăsat-o. Puterea cuvintelor – înseamnă capacitatea acestora să-ți influențeze gîndirea și simțurile: să te facă să iubești și să urăști în rînd cu eul poetic; să te facă să fii acolo unde a fost doar imaginația celuia care a așternut cuvintele pe foaie.

Iubesc realitatea creației lui Eminescu… Adevărul din ea. Acest lucru înseamnă universalitate: nu faptul că poeziile sunt traduse în zeci de limbi – ci faptul că ele sunt înțelese de fiecare din cititori… sunt simțite dincolo de cuvintele care îmbracă stările cele mai profund imaginabile.

Cînd eram elevă la liceu, ziua de 15 ianuarie reprezenta o sărbătoare aparte. Importanța acesteia creștea cu fiecare an. Nu era sărbătoare pentru toți elevii și nici pentru tot liceul: era o tainică și aparte atmosferă în clasa noastră în timpul orelor de limbă și literatură română.

Profesoara noastră (doamna Larisa Grubîi) este persoana care m-a învățat să citesc sentimentele din suflet și nu cuvintele de pe foaie. Dumneaei își sărbătorește ziua de naștere de asemenea astăzi, 15 ianuarie. Și realizez că e primul an cînd am uitat să o felicit…

Am învățat să cred că Eminescu a murit nu pentru că nu a mai avut zile, ci pentru că greutatea dragostei în poezia sa i-au impus cuvîntul să devină neclintit. Neclintit de veșnic. Inmărmurindu-i mîna. Oprind penița și chinul care-i sfîșiau sufletul. L-au eternizat.

Dragostea, astfel, fără ca să recurgem la lectura unor scriitori și poeți necunoscuți, străini, își demonstrează măreția și în literatura română (mai cu seamă chiar): puterea de a înalța și de a distruge. Și, probabil, asta și este acea dragoste adevărată: cea care rezistă despărțirii și hrănindu-se din amintiri și dor, cea care sfîșiind sufletul, se mulțumește cu amintirea a ceea ce a fost sau ar putea să mai fie… Mulțumindu-se cu o privire. Mulțumindu-se cu o atingere… Mulțumindu-se cu un cuvînt și o respirație. Dragostea se mulțumește cu ceea ce are. Dar nu stă liniștită niciodată.

Mărunțușurile vieții nu trebuie să devină obstacole în diminuarea ”intensității” sentimentului de iubire. De dată ce acest lucru se întîmplă nu mai există dragoste, ci sentimente flexibile… banale… zilnice… dependente… discutabile…

Dragostea este totul. Și pentru ea trebuie să fim gata să dăm totul. Totul. DIN NOI, din afara noastră -  de oriunde: indiferent de pierderi, indiferent de societate, de consecințe. A iubi înseamnă a dori mereu-mereu-mereu… tooot timpul să simți foc înăuntru. Să-l simți cum arde: fie încălzîndu-te de pasiune, fie distrugîndu-te.

A iubi mai înseamnă să privești înainte și să trăiești cu respirația persoanei adorate. Implicațiile trecutului și acuzațiile greșelilor niciodată nu-și vor afla loc într-un cuplu perfect… Pentru asta timp nu trebuie să fie. Toate secundele trebuie petrecute în prețuirea a ceea ce e dăruit pentru acum.

Și e frumos… e dureros de frumos să iubești pînă la lacrimi și să conștientizezi că știi pentru cine îți dorești să trăiești…

Vintu-o foaie vestejita

Mi-au adus miscind fereastra -

Este moartea ce-mi trimite

Fara plic scrisoarea-aceasta.

Voi pastra-o, voi intinde-o,

Intre foile acele,

Ce le am din alte timpuri

De la mina dragei mele.

Cum copacu-si uita foaia

Ce pe vint mi-a fost trimisa,

Astfel ea uita-au poate

Aste foi de dinsa scrise.

Vorbele iubirii moarte

Vinovate-mi stau in fata,

Dovedite de minciuna

Cer sa sting a lor viata.

Dulcea lor zadarnicie

Nu ma-ndur s-o pun pe foc,

Desi-mi stau atit de triste

Ca nu pot muri pe loc.

Voi pastra intreg amarul

Si norocul astor foi,

In durerea vechii pierderi

Recitindu-ma-napoi;

Numai vestea blind-a mortii,

Foaia trista le-am adaos:

Moartea vindec-orice rana,

Dind la patime repaos.