Amintiri din Druță (am revenit acasă)

De fiecare dată cînd revin acasă, la Dondușeni, merg cu rutiera pe același traseu, ca de obicei. Aceiași copaci, aceleași sate: aceleași adîncituri uitate în sînul țării noastre, care par că se hrănesc cu aer și nu au unde și pentru ce crește.

Pe cît e de înapoiată partea rurală a Moldovei, pe atît e de ademenitoare… Și, ah, iarăși îmi amintește de Ion Druță, de naivele sentimente ale țăranului tînăr îndrăgostit… a muncii grele, obositoare și a roadelor bine-meritate.

Și cît de multe prostii nu ar face sau nu ar fi făcut conducerea acestui stat, eu oricum, oricum, oricum îmi iubesc țara și iubesc simplitatea cu care ea te privește înapoi, fără ca să mai ceară ceva.

Cîteodată, în Chișinău, tind să neg existența sătucurilor, a bunicilor bătrîne, care, poate, încă mai torc, încă mai plîng deasupra pozelor nepoților, de dor – veșnica așteptare. Fugit irreparabile tempus… fraza asta cred ca are și lucruri pe care nu le poate atinge.

Urmează un extras dintr-o lucrare de curs prezentată de mine la limba și literatura română deja… 3 ani în urmă, pare acum atît de actual:

Un colorit specific îl posedă personajul principal al lucrării “Ultima lună de toamnă” (Ion Druță)– bătrînul tată prin prisma căruia sunt redate multiplele lupte ce au loc între obişnuitul vechi şi revoluţionarul nou. Firea lui obişnuită, cea de “om răbdător” nu corespunde cerinţelor noului, pentru că viaţa din lumea schimbărilor cere multă mişcare, aproape excluzînd răbdarea şi aducînd maxima viteză posibilă:

“bătrînul cată în sus la  soare şi oftează – în Chişinău sunt multe de toate, şi important e să ştii pentru ce ai venit, să nu-ţi pierzi timpul”.

Raţiunea celor de acasă mai înfruntă încă o luptă grea cu a cărui rezultat nu vor să se împace – creşterea copiilor, ei nu vor să se împace cu gîndul că micii copii devin oameni maturi, capabili singuri să trăiască în lume, capabili să aibă propria lor familie şi casă…

“Ne cheamă pe noi. Cum se îmbată, uită că am crescut, că ne-am risipit prin lume. De vină e poate bomboana pe care o poartă cu anii prin buzunare. Noi nu venim şi se miră bătrînul că nu mai vor copiii lor dulce”

Astfel, motivul depărtării are un rol decisiv în relaţia părinţi – copii prin răcirea sentimentelor, prin destrămarea a unei lumi în două. Uneori această destrămare cugetul nu o acceptă şi încep scurgerea în minte a mii şi mii de întrebări ce nu-şi pot găsi răspuns, alteori, relaţia rămîne să se bazeze numai pe trecut de parcă ceea ce putea să existe între două suflete e numai un careva “a fost” care nicidecum nu mai devine un “este” al prezentului:

“Anii lăsaţi undeva departe de un tată şi de un fecior au fost ani grei, şi prin valurile de amintiri răsar aşchii de obidă, înţepături ce nu se uită, vorbe otrăvite, ce n-au fost spuse. Tata cerne amintirile, alegînd numai ce-o fost bun”.