Cărţi senine, II – „Vindecă…” de David Servan-Schreiber

Sunt atât de încântată de capitolul „Legătura cu ceilalţi” (ca de tot ce scrie Dr Servan-Schreiber, pe care îl vedeţi în foto) că am decis să vă mai intrig cu câteva fragmente din capitolul respectiv al cărţii Vindecă stresul, anxietatea şi depresia fără medicamente şi fără psihanaliză:

[…]

Implicarea în comunitate înseamnă să oferi o parte din tine şi din timpul tău pentru o cauză de pe urma căreia nu tragi nici un folos material. Este buna dintre activităţile cele mai eficiente pentru a alina sentimentul de vid care însoţeşte atât de des stările depresive. Şi nu e nevoie nici să-ţi rişti viaţa, nici să te înrolezi în Rezistenţă.

A însufleţi puţin viaţa bătrânilor din cămine, a lucra într-un adăpost pentru animale, a colabora cu şcoala din cartier, a participa la un consiliu municipal sau la un sindicat de întreprindere sunt activităţi care pot înlătura sentimentul de izolare, şi deci de anxietate şi depresie. Primul care a demonstrat acest fapt a fost francezul Emile Dürkheim, întemeietorul sociologiei moderne. În cartea sa intitulată Sinuciderea, scrisă cu mai bine de 100 de ani în urmă, el arăta că cei mai mulţi sinucigaşi provin din rândurile celor care nu sunt bine „integraţi” în comunitatea lor. De atunci, sociologii americani au stabilit nu numai că oamenii care participă la activităţile comunitare sunt mai fericiţi, dar şi că sunt mai sănătoşi şi trăiesc mai mult decât ceilalţi. Un studiu publicat în American Journal of Cardiology subliniază faptul că, în condiţii egale de sănătate, mortalitatea persoanelor bătrâne şi sărace care participă la activităţi benevole în favoarea altora este cu 60% inferioară celei a persoanelor care nu fac acest lucru. O analiză a efectelor voluntariatului asupra sănătăţii publicată în Science – cea mai cunoscută revistă ştiinţifică din lume – conchide că aceasta este o garanţie a longevităţii mai sigură decât menţinerea unei tensiuni arteriale scăzute, reducerea colesterolului sau renunţarea la fumat. Plăcerea de a avea legături cu alte persoane, sentimentul de a fi implicat într-un grup social sunt remedii remarcabile pentru creierul emoţional şi, deci, pentru întregul corp.

Psihiatrul austriac Victor Frankl a supravieţuit lagărelor de concentrare naziste. În cartea Man’s Search for Meaning, bazată pe experienţa sa, explică cum au reuşit prizonierii să reziste în ciuda condiţiilor atroce. Chiar dacă observaţiile sale nu au valoarea unor fapte ştiinţifice, concluziile sunt aceleaşi cu cele ale cercetătorilor. Supravieţuirea într-o lume indiferentă şi rece ne obligă să găsim un sens existenţei noastre, să ne legăm de ceva. Sfatul său este ca în situaţiile disperate să nu cerem vieţii ceea ce nu poate face pentru noi, ci să ne întrebăm mereu ce putem face noi pentru ea. Poate fi vorba doar de a-ţi îndeplini sarcinile cu mai multă generozitate, cu gândul la contribuţia adusă celorlalţi, sau de a-ţi consacra puţin timp unei cauze, unui grup, unei persoane sau unui animal care ne este drag. Maica Tereza, fără îndoială campioana de necontestat a compasiunii în afecţiune a secolului al XX-lea, spunea: „Nu căutaţi acţiuni spectaculoase. Important este să vă dăruiţi. Ceea ce contează este gradul de compasiune investit în faptele voastre.” Nici nu trebuie să te simţi perfect împăcat cu tine însuţi pentru a te dărui. Psihologul umanist Abraham Maslow este fondatorul mişcării de „dezvoltare personală”. La sfârşitul studiului său despre oamenii sănătoşi şi echilibraţi din punct de vedere psihic, conchidea că stadiul ultim al dezvoltării personale este cel în care fiinţa umană „actualizată” se întoarce către ceilalţi. El vorbea chiar despre a deveni un „slujbaş”, insistând totodată asupra importanţei împlinirii de sine. „Cea mai bună cale pentru a ajunge un bun slujbaş al celorlalţi este să devii o persoană mai bună. Dar, pentru a deveni o persoană mai bună, trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi. Este deci posibil şi chiar obligatoriu să le faci pe amândouă deodată.”

Un secol după Dürkheim, treizeci de ani după Frankl şi Maslow, studiile fiziologice moderne vin să confirme intuiţiile şi observaţiile lor. Când se măsoară coerenţa cardiacă cu ajutorul computerului, se constată că drumul cel mai simplu şi mai rapid către coerenţă este experimentarea sentimentelor de gratitudine şi de tandreţe faţă de cineva. Când ne simţim în legătură cu cei din jur, fiziologia noastră intră în mod spontan în coerenţă. În acelaşi timp, când ne ajutăm fiziologia să intre în coerenţă, deschidem poarta unor noi modalităţi de a percepe lumea înconjurătoare. Acest cerc virtuos descris de Maslow este calea către împlinirea de sine.”

Foto preluată de la Parle avec elles.