Svetlana Plămădeală: Despre misiunea UNAIDS în Moldova, tendința spre zero discriminare și despre ceea ce poate face un om obișnuit pentru a stopa epidemia HIV



Pentru interviul cu Svetlana Plămădeală, coordonator UNAIDS în Moldova, m-am pregătit temeinic: de trei ori am modificat întrebările, am cumpărat câteva seturi de baterii pentru reportofon. ”Știi, bunica mea a fost și ea rusoaică, și încă ce rusoaică!”, a început conversația noastră Svetlana, ceea ce de-a dreptul m-a surprins. Dintotdeauna am considerat că un coordonator, mai ales unul de la UNAIDS, este un sfânt care oferă interviuri doar în prezența secretarului de presă și se exprimă exclusiv prin fraze și tipare oficiale. Nu am avut dreptate. Svetlana s-a dovedit a fi foarte deschisă, sinceră și autentică. Înainte de a conecta reportofonul, noi am reușit să discutăm despre bunica ei care a trecut prin tot războiul, despre Dostoievski, copiii noștri și despre multe altele, care, din motive ușor de înțeles, nu au fost incluse în textul final, dar acesta din urmă nu a avut de suferit din această cauză.

Svetlana, activitatea organizației UNAIDS este ceva foarte vag pentru mine, de aceea, în calitate de primă întrebare, ați putea să ne explicați cu ce anume se ocupă UNAIDS în general și în Moldova în particular?

Organizația UNAIDS este o organizație relativ tânără. Ea a apărut în momentul când a apărut problema HIV/SIDA, o problemă globală care a afectat milioane de vieți. Co-sponsori și parteneri ai UNAIDS sunt 10 organizații ale ONU, cărora recent li s-a alăturat cea de-a 11-a – Femeia ONU (UN Women). Activitatea UNAIDS se desfășoară cu sprijinul tuturor acestor 11 organizații ONU. Dacă este să ne referim la scopurile UNAIDS de amploare globală, atunci toate acțiunile noastre sunt orientate spre dezideratul de a învinge HIV/SIDA. Dar, bineînțeles, această victorie este imposibilă fără a depune eforturi în domeniul profilaxiei, accesului la tratament, îngrijirilor și suportului, precum și integrării și socializării persoanelor care trăiesc cu HIV.

Întreaga activitate UNAIDS se bazează pe un șir de principii fundamentale care sunt descrise în ultima strategie a organizației noastre – este vorba despre strategia pentru anii 2011-2015. Aceasta se întemeiază pe zece sarcini, realizarea cărora ne va da posibilitatea de a stopa epidemia HIV/SIDA. În multe țări în acest sens deja poate fi observat un progres semnificativ, la noi el nu este chiar atât de sesizabil. Oricum noi ne concentrăm cu toții pe realizarea acestor scopuri pentru ca, în consecință, să ajungem la 0 cazuri noi de infectare, 0 decese și 0 discriminare. Dacă vorbim despre misiunea UNAIDS în Moldova, aceasta se aliniază la cea globală, însă, în general, nu este atât de impunătoare, întrucât reprezentanța noastră a trecut printr-un proces de reformare pentru a spori eficiența utilizării resurselor.

Anume așa se explică faptul că în oficiul UNAIDS din Moldova activează două persoane – Dumneavoastră și, de ceva timp, asistentul Dumneavoastră?

Exact. Asemenea birouri UNAIDS cu o singură persoană în calitate de coordonator există, de asemenea, în Belarus, Tadjikistan și Armenia. În ceea ce ține de prioritățile la nivel național pe care le-am stabilit pentru anii 2014-2015, în primul rând, este vorba despre extinderea accesului la serviciile de prevenție și cele medicale pentru persoanele din grupurile de risc sporit (este vorba despre utilizatorii de droguri injectabile, lucrătoarele sexului comercial, bărbații care practică sex cu bărbații (BSB)).

unnamed

Foarte interesant! Știți de ce? Pentru că la noi toți se străduiesc să evite ultima categorie de persoane.

În decembrie 2014 ne-a vizitat un expert internațional, care ne-a ajutat să constatăm și să evaluăm date statistice importante care se referă la epidemie. Și o atenție deosebită a fost acordată anume ultimei categorii de persoane. BSB au fost parte a studiului bio-comportamental de generația a doua, care a constatat că pe parcursul câtorva ani, și anume din anul 2010 până în 2013 prevalența HIV în cadrul acestei categorii a crescut – la Chișinău de la 1,7% până la 5,4%, la Bălți această cifră s-a majorat de la 0,2% până la 8,2%. Este o creștere semnificativă care necesită atenție și implicare.

Revenind la priorități, este de menționat, de asemenea, extinderea accesului general la tratament, în special pentru acei care nu-și cunosc statutul. Oficial, la noi trăiesc aproximativ 9000 de persoane cu statut, însă cifra estimativă este de două ori mai mare, ceea ce înseamnă că un număr impunător de persoane nu-și cunosc statutul, respectiv, ei nu pot primi tratament. O altă prioritate la nivel național este asigurarea finanțării de durată a programelor din domeniul HIV/SIDA. Acum ne aflăm la etapa când statul trebuie să-și asume treptat cea mai mare parte a finanțării cheltuielilor în domeniul profilaxiei, tratamentului și îngrijirilor. De asemenea, printre prioritățile noastre se află și integrarea drepturilor omului și aspectelor gender care necesită o atenție deosebită, întrucât aceasta este o condiție favorabilă pentru implementarea tuturor celorlalte activități.

Având o părere destul de ambiguă despre autoritățile noastre, mie mi se pare că lor nu le prea pasă sau, altfel spus, problema HIV/SIDA evident nu se află printre prioritățile celor care sunt la putere. Cum încercați să răzbateți până la ei? Vă aud ei? Și chiar credeți că peste un timp oarecare toate cheltuielile legate de tratament și profilaxia HIV/SIDA vor fi acoperite din contul finanțării de stat?

Să le luăm pe rând: până în anul 2014 domeniul HIV/SIDA a fost finanțat 20% din bugetul de stat, iar restul 80% erau acoperite din resursele Fondului Global, politica căruia a salutat întotdeauna preluarea unei părți de finanțare de către stat.

Din anul 2015, potrivit cu cererea de finanțare a țării în cadrul noului model de finanțare a FG, statul și-a asumat, de asemenea, obligațiunea de a trece la schema 60 x 40, adică 60% vor fi asigurate de stat, iar restul 40% – de către Fondul Global. Această performanță trebuie atinsă către anul 2017. Începând cu anul 2015, statul și-a asumat în premieră obligația de a finanța programele de reducere a riscurilor (Harm Reduction) pentru reprezentanții grupurilor cu risc sporit. În decembrie 2014 a fost elaborat documentul corespunzător care a trecut prin ministre și acum așteaptă aprobarea finală.

Dacă ne uităm la această problemă din alt punct de vedere, realitatea nu poate fi contestată – acum ne aflăm într-o situație destul de complicată din punct de vedere economic, este vorba de criza care, la rândul său, presupune reducerea bugetelor, micșorarea finanțării. Impactul acestui fapt deja se resimte în sistemul de ocrotire a sănătății în general și poate afecta domeniul HIV/SIDA. În opinia mea, chiar și în cazul când au fost asumate obligațiuni și semnate acte oficiale, această nu înseamnă neapărat că anume așa se va întâmpla. Cu toate acestea, noi trebuie să ne consolidăm eforturile pentru a ajunge la aceasta. Ceva asemănător se poate observa în realizarea programelor de reducere a riscurilor: pe hârtie este specificat totul, dar în realitate nici un proiect deocamdată nu este finanțat de stat.

Svetlana, cu câteva zile înainte de interviul nostru, în Nigeria a fost adoptată legea ”Împotriva discriminării în legătură cu HIV/SIDA”. Noi avem ceva asemănător?

Moldova este una dintre țările lidere în acest sens. Țara noastră recunoaște supremația normelor internaționale în domeniul drepturilor omului și conține dispoziții concrete care interzic discriminarea și asigură șanse egale pentru toți. Prevederile fundamentale în acest sens se regăsesc în Constituție, în Legea cu privire la ocrotirea sănătății, Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic, Legea cu privire la drepturile și obligațiile pacienților. De asemenea, au fost adoptate două proiecte de lege specifice, în care este consemnat negru pe alb ce este discriminarea și cum să luptăm cu ea. Prima lege este Legea cu privire la asigurarea egalității de șanse (lege organică). Cea de-a doua – Legea cu privire la profilaxia infecției HIV/SIDA. Întrebarea este cum se implementează aceste legi. Da, ele sunt foarte frumos consemnate pe hârtie, însă legea trebuie să fie lege în viața reală. În acest sens, UNAIDS are principii și recomandări care tind să susțină asigurarea unei integrări pragmatice a drepturilor omului în contextul HIV/SIDA. Avem o cale lungă de parcurs până la momentul când drepturile cetățenilor vor fi nu doar scrise pe hârtie, ci și respectate pe deplin.

Cum credeți, cui trebuie să-i aparțină această inițiativă – de a informa generația în creștere despre problema HIV/SIDA – părinților, învățătorilor, organizațiilor nonguvernamentale?

Școala este unul dintre principalele instrumente în prevenirea comportamentului riscant și aceasta nu se limitează doar la simple cunoștințe despre ce este HIV/SIDA. Mie mi se pare că în școli copiii trebuie învățați și educați cum să ia o decizie corectă într-o situație de risc, să învețe să respecte pe alții și pe sine însuși, să fie responsabili… Acestea sunt valorile pe care trebuie să le cultive anume școala, mai ales, în condițiile în care multe familii la noi se destramă, părinții trăiesc la distanță.

Știi, în clasa a 7-a, la una dintre lecțiile de educație civică, fiului meu i s-a explicat ce este HIV și el a venit acasă foarte inspirat. Totuși doar această informație a fost insuficientă și eu i-am dezvăluit aspectele care îl interesau, pentru că sunt ferm convinsă că cea mai puternică armă de care dispune generația în creștere este informația.

De exemplu, când fiul meu m-a întrebat prima dată despre sex, pentru mine această discuție a fost destul de complicată, o discuție care a conținut nu doar explicații și reflecții pe seama cât este de minunat sex-ul, ci și avertizări cu privire la asigurarea siguranței, la reducerea riscurilor care apar în perioada când începe viața sexuală. Părintele modern trebuie să-i asigure copilului ceva mai mult decât doar hrana, îmbrăcămintea, un acoperiș și studii bune. Noi trebuie să avem capacitatea de a ne implica în dezvoltarea copilului nostru. Noi trebuie să oferim răspunsuri la întrebările care îi interesează pe copiii noștri, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna plăcute și comode pentru noi. Nu trebuie să ne fie frică, noi trebuie să vorbim.

Poate ar fi trebuit să Vă întreb chiar de la bun început, dar Vă voi întreba acum – cum a început cariera Dumneavoastră în domeniul profilaxiei HIV/SIDA?

Totul a început în anul 2002, când m-am angajat în proiectul organizației ”Caritas Luxemburg” în calitate de specialist pe relații cu publicul. Acesta a fost un proiect care se referea, în principal, la problema tuberculozei, dar avea, de asemenea, tangențe cu problema HIV/SIDA. De la bun început am fost preîntâmpinată că voi avea de comunicat cu persoane care trăiesc cu HIV și, sincer, nu am avut nici o temere sau frică. Pentru că atunci când vezi omul, în fața ta se află o personalitate, și nu boala.

Vă amintiți momentul când ați cunoscut o persoană care trăiește cu HIV? Care a fost reacția Dumneavoastră?

S-a întâmplat tot acolo, la ”Caritas”. Eram într-o vizită la Spitalul Dermatologic și Maladii Comunicabile și acolo am făcut cunoștință cu o persoană care se afla în faza finală SIDA. Nu mai exista posibilitatea de a discuta cu el, pentru că era într-o stare gravă. Ce am simțit? Același lucru pe care l-aș fi simțit față de orice persoană bolnavă. Mama mea a suferit de diabet zaharat și eu am văzut-o pierzându-și vederea, capacitatea de a se deplasa, ea a suferit mult. Când alături de tine se află un om bolnav, te întrebi dacă poți face ceva pentru a-l ajuta. Bineînțeles, mai târziu, când deja lucrasem suficient de mult în această sferă, am început să întâlnesc tot mai des persoane care trăiesc cu HIV, oameni care trăiesc o viață plină de sens și valoare. Printre ei sunt partenerii și colegii mei. Atunci am înțeles că toată informația din cărți despre posibilitatea unei vieți sănătoase cu condiția abordării corecte și a tratamentului este adevărată, iar restul nu contează.

Ce atitudine aveți față de elaborarea vaccinului contra HIV? Aveți vreo părere în acest sens?

În ceea ce ține de vaccinuri în general, eu și membrii familiei mele se vaccinează potrivit calendarului de vaccinare. Opinia mea este următoarea – vaccinurile au aduc multe beneficii, datorită inventării lor, umanitatea a reușit să elimine o mulțime de maladii grave, letale de care au decedat mii de oameni. Eu mă voi bucura dacă oamenii de știință vor găsi un vaccin împotriva HIV și, mai ales, dacă vor inventa un tratament pentru tratarea acestei maladii.

Să trecem la subiectul organizațiilor nonguvernamentale. Atunci când este vorba despre ONG-uri, toți afirmă că ONG-urile sunt importante, ONG-urile sunt bune. Pe Dumneavoastră, dacă îmi permiteți, aș vrea să Vă rog să numiți nu doar părțile forte, ci și lacunele organizațiilor obștești active în sfera serviciilor HIV în țara noastră.

Voi începe cu părțile forte: ONG-urile oferă servicii pentru acei membri ai comunității care evită să adreseze în instituțiile de stat în virtutea mai multor cauze. De aceea până la acești oameni ajung mai simplu și mai rapid anume organizațiile nonguvernamentale. Un alt avantaj constă în faptul că în multe ONG-uri activează oameni care au trecut ei înșiși prin aceleași greutăți și ei comunică cu oamenii aflați în situație de criză mult mai bine și mai eficient. Organizațiile active în sfera serviciilor HIV în Moldova au atins un anumit nivel de dezvoltare, fără ele nu ne mai putem mișca înainte. Eficiența lor a fost confirmată de numeroase studii.

Un alt punct forte al ONG-urilor este monitorizarea respectării anumitor programe, legi, hotărâri. În momentul când apare o problemă sau un blocaj, ONG-urile trebuie să bată alarma și să arate că undeva ceva nu funcționează cum trebuie.

Dintre punctele slabe aș evidenția organizațiile mici care, în virtutea anumitor factori, se concentrează exclusiv pe prestarea serviciilor și sunt foarte dependente de donatori, de aceea acestea pur și simplu nu își pot forma și exprima propria părere și nu pot participa la formarea politicilor publice. Acum pentru statul nostru este foarte important să realizeze că ONG-urile sunt asociații lui pe care nu trebuie să-i lase pe seama donatorilor străini. ONG-urile trebuie fortificate, pentru că acestea sunt extrem de utile.

Trebuie să existe interacțiune între ONG-uri și stat?

Nu întotdeauna. ONG-urile trebuie să fie independente, pentru ca în orice moment, dacă există necesitatea, să poată sesiza că anumite procese nu funcționează normal și astfel să contribuie să soluționarea problemei. Anume așa se naște politica publică.

Adică trebuie să existe un conflict?

Trebuie să existe un conflict sănătos. Adică, dacă ONG-urile înțeleg că la un anumit nivel ceva nu se face, ele anunță despre aceasta. Dacă nu sunt auzite, mai spun o dată. Dacă și aceasta rămâne fără rezultat – oamenii ies la acțiuni pașnice de protest, scriu petiții, conferă o rezonanță mai largă problemei.

Svetlana, acum este în curs de elaborare Programul Național HIV/SIDA la care participă și organizația Dumneavoastră, și organizația noastră. Ați putea menționa principalele puncte ale noului program și aspectele de care este mai bine să ne debarasăm?

Eu cred că noi am găsit răspuns la această întrebare în anul 2011, când a fost elaborat programul național pentru anii 2011-2015, evaluat în comun de către șapte experți internaționali. Acest program a suferit modificări serioase și acum avem 3-4 sarcini prioritare care sunt focusate pe intervenție și redistribuirea resurselor. Ultima analiză a poverii infecției HIV în Moldova arată că noi încă ne aflăm la etapa epidemiei concentrate, focusată pe anumite grupuri de risc. De aceea este important să ținem cont de această particularitate. Aș vrea să înțelegeți că noi avem de toate: terapia de substituție cu metadonă, tratament ARV gratuit, program de reducere a riscurilor, servicii psihosociale și încă multe-multe altele. Trebuie doar să activizăm eforturile și să atingem nivelul necesar pentru a prelua un control eficient asupra epidemiei.

Dar ce poate face un om obișnuit pentru a stopa epidemia?

Să fie responsabil față de sine însuși, față de familia sa, față de cei ca el. Informarea, dorința de a afla ceva mai mult, dorința de a-și ajuta copiii să fie informați, a explica, a povesti, a aduce exemple – toate acestea sunt accesibile oricui și acestea sunt ceea ce poate face un om obișnuit pentru a stopa răspândirea HIV.

Imaginați-vă că în fața Dumneavoastră s-a produs un caz de discriminare, cum veți proceda?

Nu voi trece pe alături. Reacția depinde de fiecare caz concret. În general, din fire sunt o pacifistă și cred în puterea cuvântului. Probabil, primul lucru pe care l-aș face, aș încerca să soluționez conflictul pe calea negocierilor. Dacă aceasta nu va avea rezultatul scontat, mă voi adresa la administrația instituției pe teritoriul căreia s-a produs cazul de discriminare. Am avut o asemenea experiență și în felul acesta am obținut soluționarea problemei. Dacă nici această metodă nu va funcționa, există un comitet de luptă cu discriminarea care va contribui la soluționarea problemei. Nu trebuie să fim indiferenți față de asemenea cazuri, iată ce este într-adevăr important.

În viața cotidiană reușiți întotdeauna să aplanați un conflict prin cuvinte?

Eu cred și mă străduiesc să mă comport în așa fel, încât să atenuez anumite disensiuni și neînțelegeri anume prin cuvinte. Aceasta este foarte profesionist să poți soluționa conflictele prin puterea cuvintelor, argumentelor, convingerilor. Eu înțeleg că dintr-o parte aceasta pare o utopie, mai ales pe fundalul evenimentelor ce se produc în astăzi în lume, dar aceasta este posibil.

Elena Derjanschi, www.positivepeople.md